VALERIU GAFENCU – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR. PORTRET

Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă

Portret publicat în cartea: Sfinții Închisorilor

„Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu” (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa).

Incursiune biografică

La 24 ianuarie 1921 se naşte în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia „sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu. Mama, Elena, „o fată simplă, cu şcoală primară, fără avere decât fecioria sufletului şi a trupului[1]” avea 24 de ani când s-a căsătorit. Tatăl, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea cu România. După semnarea tratatului Molotov–Ribbentrop, încheiat între imperiul comunist şi Germania nazistă în vara anului 1940, urmează ocuparea Basarabiei de către bolşevici. Teroarea îmbracă haina unui adevărat genocid asupra populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord. Într-un singur an, din iunie 1940 până în iunie 1941, sute de mii de basarabeni sunt deportaţi în lagărele sovietice. Printre aceştia şi Vasile Gafencu deportat în Siberia unde a şi murit după un an de zile, cu gândul la Dumnezeu. În grija lui Valeriu rămân mama şi cele tei surori, Valentina, Eleonora şi Elisabeta. „Valeriu moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari”[2].

Suflet sensibil, serios şi altruist urmează cursurile Liceului „Ion Creangă” din Bălţi, remarcându-se ca un elev eminent, pasionat de lectură şi de scris. După absolvirea liceului se înscrie, în toamna anului 1940, la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, oraş unde se refugiase împreună cu familia. Ca student se implică cu patosul idealist specific tinereţii în problemele sociale şi politice ale timpului. În fapt, activitatea politică a lui Valeriu poate fi rezumată astfel: participant la campania electorală din 1937 (în cadrul Partidului Totul pentru Ţară – Mişcarea Legionară)  îndrumător al unui grup al Frăţiilor de Cruce alcătuite din tineri proveniţi de la diverse licee ieşene şi organizator (ianuarie 1941) al unei ample greve a elevilor de la liceele din Iaşi împotriva persecuţiilor pornite de către regimul Antonescu împotriva legionarilor. Ultima acţiune se voia un răspuns la decretul emis de Antonescu în decembrie 1940 care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune” .

În toamna anului 1941, la doar 20 de ani, în al doilea an de studenţie, Valeriu este arestat. Episodul se petrece în timpul unei şedinţe cu fraţii de cruce de la Liceul militar din Iaşi, deşi activitatea aşa-zis ilegală a lui Valeriu ţinea mai degrabă de latura moral-educativă a formării tinerilor, decât de cea politică. „În cele mai intime fibre ale sufletului, Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva Statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor. Vibra înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. Îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia, dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Înfrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare”[3].

 Procesul

Se desfăşoară la Iaşi fără avocaţi ai apărării. La proces asistă şi mama lui Valeriu, singurul apărător al lui Gafencu fiind reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu care a declarat: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă care nu a influenţat cu nimic decizia Curţii de a-l condamna la 25 de ani de muncă pentru crezul mărturisit de acuzat cu atâta curaj în instanţă: „Am fost, sunt şi voi fi legionar”. Îşi începe detenţia conştient: „că este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului, până va ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum sunteţi abandonaţi comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Trebuie să fim pregătiţi pentru o suferinţă de lungă durată”[4].

Aiud – frânturi de pătimiri

În ianuarie 1942 este adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare ca să-şi înceapă lunga condamnare în timpul regimului dictatorial al lui Antonescu. Ioan Ianolide povesteşte: „Nămeţii erau înalţi şi gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Eram încă tineri şi plini de vise. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat: „Încărcaţi arm’! a răsunat comanda şi am auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp. La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când niciunul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu gândise să poarte? În afară de năzuinţele noastre sublime, nu purtam nimic periculos”[5]. Regimul de detenţie urma să fie unul de exterminare prin înfometare, frig, bătăi şi lipsa comunicării cu cei dragi sub conducerea comandantului militar al penitenciarului, Aurel Munteanu. Este ştiut faptul că Antonescu militarizase toate instituţiile, punând pe lângă directorii civili conducători militari, de obicei magistraţi, care trebuiau să acopere legal orice ilegalitate. Pentru noii veniţi, a fi avertizați de către camarazii lor de încercările care îi aşteptau era o binecuvântare. Prima întâlnire cu Valeriu Gafencu a lui Virgil Maxim, abia sosit în temniţa Aiudului, a fost în primăvara anului 1943: „A doua zi, după distribuirea zupei, profitând de absenţa gardianului, se arată în vizetă chipul luminos al unui tânăr. (…) Eu mă numesc Valeriu Gafencu, student la Iaşi – la data arestării. Basarabean din Bălţi. Vreau să vă spun câteva cuvinte în grabă ca să nu cădeţi victima încrederii pe care aţi acorda-o din întâmplare cuiva. Vedeţi că maiorul Munteanu are câţiva informatori printre noi. Cel mai periculos este Vasile Tarnovschi, care nu lucrează de fapt cu el, decât accidental. Este agentul Moscovei, comunist, introdus printre legionari pentru diversiuni şi creare de conflicte ideologice. Atât am voit să vă spun. Să vă previn. Doamne ajută!”[6].

Începuse cel de-al doilea război mondial. În penitenciare se aplica ordinul lui Antonescu ca deţinuţii politici, în special legionarii, să fie sfătuiţi să meargă pe front pentru reabilitare. În fapt ordinul era ca cine pleacă să nu se mai întoarcă. Bădia Traian Trifan, închis şi el la Aiud, mereu cu sufletul pe faţă, are curajul să iasă la raport şi să spună răspicat: „Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. A fost linia directoare pentru toţi camarazii de suferinţă. „Valeriu şi alţi câţiva – arată Ianolide – au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe; doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de «reabilitat» – şi deci am refuzat frontal”[7]. Aşadar, Valeriu rămâne hotărât şi consecvent convingerilor lui: „sunt ceea ce sunt, nu am ce mă desolidariza, cred în adevăr şi în bine şi în biruinţa lor”[8].

Condiţiile de detenţie se înăspresc prin hrana insuficientă, izolare şi interzicerea oricărei comunicări cu exteriorul: „Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul şi gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri şi striga: «Eu ştiu că sunteţi bolnavi. Eu ştiu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriţi. N-am ce vă face». Şi oamenii ascultători, mureau”[9]. Hrana duhovnicească rămâne în atari condiții singurul refugiu salvator, singura cale de mărturisire a adevărului dumnezeiesc în viaţa personală, dar şi comunitară. Valeriu porneşte pe urcuşul către Hristos alături de alte câteva suflete mari: Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Vasile Serghie, Ion Schiau, Constantin Pascu, Mircea Nicolau trasând „o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii”[10].

Trăirea efectivă a adevărului evanghelic şi patristic devine expresia dorinţei „grupului de mistici” de a se integra în Hristos ca stare de trăire permanentă, nu ocazională. Idealul lor era să devină prezenţe vii care să inspire oricărui suflet dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire. Rugăciunea, tăcerea, meditaţia, discuţiile, trezvia minţii, înfrânările trupeşti, privegherile, lacrimile sunt mijloacele prin care ei şi-au împropriat harul dumnezeiesc situându-i dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere. Dintre toţi: „Valeriu ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele erau purtătoare de duh. Gesturile erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele, arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui”[11]. „Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos era smerit, evlavios, lucid mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său”[12].

Galda de Jos – libertatea robiei

Anul 1946, „mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al jertfei permanente. Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la El alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul. Cât de bun este Dumnezeu!”[13] – sunt cuvintele lui Valeriu aşternute pe hârtie într-una din scrisorile adresate surorilor lui. Viaţa de aici nu este deloc uşoară: „Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi”[14] – , însă are bucuriile ei răsfrânte în iubirea frăţească care domneşte între deţinuţi, în posibilitatea de a comunica cu familia şi de a merge la slujbele Bisericii din apropiere. Pentru Valeriu sunt anii regăsirii propriei identităţi, ai sedimentării în adâncul fiinţei a chemării lui către desăvârşire, aşa cum se destăinuie într-o scrisoare adresate mamei: „La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura cale care duce spre fericire…”[15].

Mama şi surorile lui erau urmărite de serviciile secrete sovietice pentru a fi repatriate şi deportate în Siberia. Au scăpat ascunzându-se prin mahalalele oraşelor şi prin satele de munte. „Când lucrurile s-au mai liniştit, prin 1946-1947 au venit la un vorbitor la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte continuu, deşi trecuse de 60 de ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte”[16]. Marin Naidim, „cel mai simplu dintre toţi prietenii lui Valeriu” îşi aminteşte: „Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că «umblă cu capul în nori». Nu era o fire practică, nu l-am văzut cosând cu acul, nu împletea lână, nici rufele nu ştia să le spele, mai mult le morfolea, dar în realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă trează. Era o fire de poet. În colonie la Galda, duminica, se scula cu noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. Venea cu picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de flori. Ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac şi eu la fel. Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă simţeam parcă jenat să merg cu braţul de flori prin satul acela. El nu. El făcea lucrul acesta foarte natural”[17]. Spre sfârşitul perioadei de şedere în colonia de la Galda, în anul 1948, un politruc sovietic, a venit în colonie pentru a-l repatria pe Valeriu în URSS. Câtă libertate avea în duh în condiţiile detenţiei înrobitoare vedem din discuţia celor doi:

„- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul

– Libertatea este în sufletul meu!

– Îţi vei putea face studiile.

– Le voi face dacă va vrea Dumnezeu!

– La noi Biserica este liberă.

– Biserica este în sufletele oamenilor.

– Dar aici vei rămâne în temniţă!

– Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!

– Deci nu te recunoşti cetăţean sovietic?

– Sunt cetăţean român şi doresc să rămân în România.

– În curând şi România va aparţine Sovietelor!

– Viitorul este al lui Dumnezeu!

– Deci rămâi aici?

– Da!

Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară”[18].

Anul 1948, luna mai. Din nou Aiudul îl primeşte între zidurile lui vreme de câteva săptămâni.

Austeritate şi regim de exterminare concentrate în zile interminabile de muncă în secţiile mecanică şi tâmplărie ale fabricii închisorii. Prin ordinul venit de la Bucureşti la sfârşitul lunii mai, Valeriu este transferat la închisoarea Piteşti, în lotul studenţilor.

Piteşti – instantanee macabre

Construit între 1937-1941 după standarde internaţionale, penitenciarul Piteşti era cel mai modern spaţiu de detenţie din ţară având o capacitate de circa 700-800 de persoane. Primul lot transferat care avea să cunoască acţiunea violentă de reeducare i-a cuprins pe legionarii arestaţi în 1941, între care Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aurel Pandurescu. Valeriu va rămâne în Piteşti până în decembrie 1949 trecând prin faza premergătoare regimului de exterminare aplicat înainte de începerea torturilor. Atitudinea lui în faţa autorităţilor este plină de demnitate şi înţeleaptă, fără bravări inutile, fiind considerat de mulţi, defetist: „Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului, pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul”[19]. Pacifist, dar nici pe departe laş, Valeriu de apropie într-o zi de cel mai crunt gardian al Piteştiului: „Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoţilor şi a adus cu el o femeie ce căzuse în păcatul preacurviei şi s-a adresat lui Iisus: «Ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie să fie ucisă cu pietre?» Iar Mântuitorul a răspuns: «Cine este fără de păcat să ridice piatra şi s-o lovească primul». Cei ce au auzit au dispărut rând pe rând. Iisus a spus: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit? Nici eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti!» Peste câteva ore, Georgescu a deschis uşa celulei şi a zis: «N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o!». De atunci însă, Georgescu a avut o licărire de omenie şi respect faţă de noi, cei din celula de izolare”[20]. În noiembrie 1949 are loc prima bătaie generală organizată de grupul lui Ţurcanu.

Elementul decisiv pentru paralizarea oponenţilor nu a fost nici surpriza atacului, nici violenţa loviturilor, deşi ambele au avut rolul lor, ci intervenţia administraţiei închisorii de partea grupului Ţurcanu. Astfel după ce erau torturate, victimele erau preluate de grupul Ţurcanu şi forţate să lovească la rândul lor pe alţii, refuzul însemnând o nouă tură de bătaie. „Valeriu se aştepta la proba marii lepădări de trecut care i se pregătea. Într-adevăr, şeful reeducării a năvălit curând în celula lui, întovărăşit de doi bătăuşi solizi, cerându-i să nu mai facă pe «Apostolul lui Hristos aici, unde toţi au devenit atei prin voinţa mea». I s-a răspuns că toate sunt trecătoare în această lume în care cel ce-i vorbeşte este doar o unealtă a diavolului. I s-a mai adăugat următoarea precizare: «…Eu sunt pregătit pentru moarte de când am descoperit cel mai mare adevăr al lumii, dragostea în Iisus Hristos Care a răbdat toate loviturile, toate jignirile pentru a ne aduce nouă credinţa adevărată, a ne aduce dragostea neţărmurită faţă de noi, oamenii, de a răsplăti jignirile, loviturile, schingiurile şi moartea spunând: «Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face!». După ce şeful l-a izbit cu pumnul pe neaşteptate, ceilalţi torţionari l-au bătut cu palmele, cu pumnii şi cu picioarele, întrebându-se la sfârşit dacă mai trăieşte. Alţii l-au ridicat de jos, iar Ţurcanu a răcnit: «Vrei să trăieşti? Înjură-l pe Hristos!». Fermitatea credinţei nu s-a lăsat aşteptată: «Nici pentru o mie de vieţi nu fac ce-mi ceri tu, Iisus este Dumnezeul cel veşnic. Iartă-i, Doamne, că sunt doar unelte!». După pumnul primit de la Ţurcanu, sângele a ţâşnit din gura lui Valeriu, care s-a prăbuşit pe podele. Când s-a ridicat în genunchi cu ultimele forţe, el s-a închinat şi a rostit o rugăciune: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, primeşte pe păcătosul Valeriu în împărăţia Ta şi tuturor răilor dă-le lumina din marea Ta bunătate». A fost transportat imediat la infirmerie, dar nu a murit atunci”[21]. Slăbit, în decembrie 1949, Valeriu are primele hemoptizii şi este trimis la spitalul-penitenciar Văcăreşti unde este diagnosticat de TBC pulmonar, urmând să fie expediat la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna, în februarie 1950.

Târgu Ocna – lacrimi și răni

„Dacă Piteştiul şi reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu Dumnezeu, înclinat în sine şi transformat în fiară pentru semeni, Târgu-Ocna se afla la polul opus. S-a ajuns aici la o atmosferă de înălţare creştină, de dragoste şi jertfă, unică în istoria gulagului comunist. Târgu-Ocna a fost un Piteşti pe dos. Spune părintele Constantin Voicescu: „S-a format la Târgu-Ocna mai mult decât o comunitate, o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aici legături mai puternice decât legăturile de sânge”[22]. În ciuda încercărilor de reiterare a experimentelor torturante de la Pitești, deținuții de la Târgu-Ocna luptă zi și noapte cu suferința printr-un neîntrerupt exercițiu de iubire autentic creștină: „Consider de mare ţinută creştină – mărturisește Ion Popescu – atitudinea unor oameni care fără să aibă o înclinaţie mistică deosebită, au fost tot timpul de un ajutor extraordinar. Ei au făcut un gest care merită să fie menţionat. Este vorba despre patru deţinuţi, bolnavi şi ei de TBC, dar cu o formă mai uşoară, care s-au hotărât să spele toate rufele celor ce nu mai puteau să facă lucrul acesta”[23]. Țintuit la pat de boală, îngrijit până în ultima clipă de Ioan Ianolide, deși „suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie şi făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii şi-şi pierduse pofta de mâncare, în plus, simţea dureri reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite şi, în fine, suferea de inimă, Valeriu era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie”[24]. Sensibil și recunoscător pentru grija confraților săi de a-i ușura durerile, Valeriu în noblețea lui sufletească răsplătea fiecare gest de dăruire printr-un zâmbet sau o vorbă caldă. Operat pe viu de apendicită acută pentru că nu i-a prins anestezia, va răbda ca un vrednic mucenic fără să cârtească vreodată toate chinurile bolilor, zidind prin cuvânt sufletele descurajate ale deținuților care nu se puteau împăca cu moartea. În noaptea ultimului Crăciun trăit de el, spre ziuă, i se arată Maica Domnului aievea, spunându-i: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”[25].

În anul 1950 în camera muribunzilor de la Târgu Ocna este adus pastorul de origine evreiască Richard Wurmbrand, suferind de tuberculoză ganglionară și osoasă. Întâlnirea și discuțiile teologice avute cu Valeriu, vor fi decisive pentru convertirea lui la Ortodoxie prin primirea tainei botezului creștin: „Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea, dar vă rog să veniţi la Hristos ca Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Niciun neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr!”[26]. Gafencu va pecetlui jertfa cuvântului cu cea a faptei și îl va rupe pe Wurmbrandt din ghearele morții cedându-i streptomicina necesară vindecării și căpătată prin strădaniile familiei unuia dintre deținuți. Cunoscându-și ziua despărțirii de cele pământești, Valeriu se va slobozi din greaua zbatere a durerii abia după ce-și va lua rămas bun de la cei care i-au fost alături. „A venit şi Wurmbrand, plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei: «Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!». Chiar dacă revenit în lumea meschină a comunismului, își va călca legământul inimii făcut înaintea lui Gafencu, Richard Wurmbrandt niciodată nu va avea cum să șteargă din filele istoriei înscrisul dăruirii totale pe care Valeriu l-a pecetluit cu propriul lui sânge. „Răpus de boala de plămâni, care a determinat și o insuficiență cardiacă și cu trupul acoperit în mare parte de răni, Valeriu s-a săvârșit din viață în ziua de 18 februarie 1952, cu o împăcare sufletească pe care nu am întâlnit-o la nici unul dintre cei ce și-au dat duhul în detenție; cu atât mai mult la lumea cea de toate zilele”[27].

Utimele lui cuvinte reproduse de Ianolide sunt pentru generația noastră un testament profetic și un îndemn la trezvitoare luare aminte: „În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii, îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni! Au nevoie de ajutor, căci duşmanii prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”[28].

[1] Sfântul Închisorilor, de monahul Moise, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 13

[2] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 179

[3] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 42

[4] Ioan Ianolide, op. cit., p. 43.

[5] Idem, p. 30

[6] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, pp. 76-77

[7] Ioan Ianolide, op. cit., p. 44

[8] Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor din România, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 187

[9] Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, în Fericiţi cei prigoniţi, Ed. Bonifaciu, 2008, p. 27

[10] Virgil Maxim, op. cit., p. 180

[11] Ibidem, p. 183

[12] Ioan Ianolide, op. cit., p. 222

[13] Ioan Ianolide, op. cit., p. 237

[14] Ibidem, pag. 17

[15] Ibidem, p. 235

[16] Virgil Maxim, op. cit., p. 182

[17] Marin Naidim în Fericiţi cei prigoniţi, p. 35

[18] Ioan Ianolide, op. cit., p. 62

[19] Ioan Ianolide, op. cit., p. 81

[20] Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 111

[21] Pr. Prof. dr. Gh. Drăgulin, în rev. Porunca iubirii, nr. 1-2/ 2003

[22] Părintele Constantin Voicescu, Un duhovnic al cetății, pp. 28-31.

[23] Mărturie dată de Ion Popescu, monahului Moise în aprilie 2005

[24] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 134, Ed. Christiana, București, 2006.

[25] Idem, p.180

[26] Ibidem, p.188

[27] Aurelian Guță în Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, vol. I, p. 181.

[28] Ioan Ianolide, op. cit., pp. 189-190

Știri