RĂMAS BUN, FERICITĂ TEODORA! 40 DE ZILE DE LA ADORMIREA TEODOREI

RĂMAS BUN, FERICITĂ TEODORA!

TEODORA STAMATE – „SUFERINȚA, O ALTFEL DE BUCURIE”

„De nedescris sunt darurile lui Dumnezeu: ele fac ca omul să devină purtător al plinătății ființării dumnezeiești și omenești, prin unirea cu Hristos în rugăciunea ce îl aseamănă Lui. Rară cinste este cea care împreunează și stările de suferință limită ale dragostei și biruința acesteia”[1]. Suferința cutremurătoare a tinerei Teodora Stamate și noblețea sufletească cu care a ridicat crucea bolii pe umerii ei plăpânzi au rodit în inima ei curată la capătul drumului său efemer prin viață, simțământul învierii în zorii veșniciei Celui de Sus. Cu siguranță, scurta viață a Teodorei va rămâne în amfora timpului vremelnic o mărturie vie a biruinței lui Hristos asupra morții.

La mănăstirea de maici Paltin Petru-Vodă, ziua de 3 octombrie 2019 a așezat în sufletele sutelor de credincioși veniți din toate colțurile țării să o petreacă pe Teodora pe ultimul drum, picuri de pascală bucurie. Sub trâmba de lumină a soarelui tomnatic, chipul luminos al Teodorei și transfigurat de o nepământească pace alungă norii întristării din inimile tuturor. Negura mâhnirii și a zbuciumului care a apăsat luni de zile sufletele celor dragi, lângă catafalcul Teodorei, s-a preschimbat în chip tainic în împăcare și desfătare duhovnicească. În întreaga zidire pare să răsune glasul biruinței lui Hristos asupra suferinței și a morții prin nădejdea în Învierea cea de obște: „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este moarte, biruința ta? Unde îți este moarte, boldul tău?»” (I Cor. 15:53-55).

La prohodirea Teodorei, plânsul nu-și are locul și nu-și află nici rostul. E atâta pace sfântă în jur și pe chipurile celor prezenți, încât împietrirea în mâhnire și tânguirea deznădăjduită nu au cum să se strecoare. Lupta Teodorei cu cea mai hidoasă boală a zilelor noastre, cancerul, s-a încununat cu laurii veșniciei. Din iadul suferinței, Teodora a pășit în raiul bucuriei nepieritoare, unde „nu este nici întristare, nici suspin, ci viață fără sfârșit”. Ce rost și-ar avea atunci plângerile unor inimi nemângâiate? Cum am putea umbri clipa senină a întâlnirii ei cu Soarele dreptății, Hristos, afundându-ne în mâhnirea noastră fără noimă?

Cu 16 ani în urmă, pe 23 mai 2003, venea pe lume Teodora „darul lui Dumnezeu[2]”, întâia născută între cei cinci copii (Andrei, Alexandru, Cristina și Ilinca) ai preotului Florin Stamate și ai presbiterei Ecaterina din Moinești. Satul Șesuri din comuna Măgirești a județului Bacău unde părintele Florin se ostenește cu mărinimie pentru zidirea sufletească a enoriașilor săi, va fi pentru Teodora o adevărată oază de negrăite bucurii.

Fire veselă și întreprinzătoare, cu zâmbetul mereu pe chip și în suflet, Teodora emana în jurul ei candoare și lumină. Ochii ei mari și albaștri în care, parcă, se oglindeau puritatea și nemărginirea cerului îți vorbeau despre înțelesurile adânci ale lumii de dincolo. Pentru Teodora, fiecare clipă era un timp prețios care trebuia câștigat cu orice preț. Parcă ar fi știut în străfundurile inimii ei, că în această viață trecătoare nu are vreme de pierdut. Mama ei, profesoară de matematică la școala din Măgirești, își amintește de setea ei neostoită de cunoaștere: „Nu îi ajungea timpul să învețe câte ar fi vrut. A învățat să cânte la pian într-un timp record și s-a încumetat să concureze cu copii care studiau pianul de ani de zile, câștigând premiul II la Concursul de la Onești. A făcut tenis de masă, șah, îi plăcea să deseneze și să facă eseuri, a mers la Olimpiada de lingvistică, iar la concursul «Poveștile cangurului» a ajuns până la etapa națională”. „Era bucuroasă să-și petreacă vacanțele de vară la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă unde o ajuta pe maica Pantelimona, doctorița azilului să îngrijească de bătrânele azilului”, ne destăinuie părintele Florin. În taberele de vară de la Paltin, îi uimea pe ceilalți copii cu memoria ei prodigioasă. Era singura care știa pe dinafară rugăciunile de dimineață și de seară. Era mereu zâmbitoare și plină de veselie, gata să se jertfească mereu pentru cel aflat în nevoie și să odihnească pe cei dragi. În familie, avea grijă de frații mai mici și îi îndrepta cu multă răbdare și dragoste când aceștia greșeau. Se străduia din răsputeri să nu-și supere cu nimic părinții pe care îi iubea din tot sufletul ei curat.

Toamna anului 2017 va marca începutul urcușului ei pe Golgota pătimirii. Diagnosticul de cancer osos, descoperit la brațul stâng, îi va aduce Teodorei luni de suferință prin spitalele oncologice din București și de la Viena. Iar din iarna anului 2018, după ce boala părea învinsă în urma unei operații reușite la Viena, pentru Teodora va începe mucenicia. De acum înainte, aproape fiecare zi a Teodorei va însemna o încleștare cu durerea chinuitoare, dar și o adâncă chemare la pătrunderea sensului suferinței. Într-o convorbire purtată cu tatăl ei, cu doar nouă zile înainte să plece la Domnul, Teodora mărturisea: „Boala aceasta a fost pentru mine bucurie, o altfel de bucurie, nu bucurie din aceasta lumească. O bucurie amestecată cu mai multe sentimente. Și-mi pare atât de rău de tot ce am făcut în viață! Atât de rău îmi pare, la cât de mult m-a ajutat Dumnezeu! Îmi pare rău! Dar o să fiu mai bună! Și vreau să spun că mă gândesc mereu la cei în suferință”. Inima ei suferea alături de copiii bolnavi de cancer pentru care se ruga fierbinte. Sufletul ei se fericea că Îl cunoaște pe Dumnezeu pentru că numai cu El și prin El poate fi dusă, fără cârtire și împotrivire, o astfel de suferință.

Pentru Teodora, cumplita boală nu a însemnat nicio clipă renunțare la viață sau abdicare de la drumul ei înainte. Deși știa că nu se va mai putea vindeca decât printr-o minune dumnezeiască, își va continua școala, va lua examenul de capacitate cu media 9,15, fiind admisă la Liceul Teoretic din Moinești, profilul matematică-informatică de la care se va transfera la începutul clasei a IX-a la clasa de științe ale naturii și va termina primul an de liceu cu media 9,58, luând premiul III.

În Cartea de Aur de la chilia Părintelui Justin din Paltin se află gândurile ei curate așternute pe hârtie într-o neprihănită implorare, în primăvara anului 2019, când Teodora, în scaunul de rotile, a fost adusă de către părinții ei la mănăstire: „Sfinte Părinte Justin, am venit astăzi la tine să îți cer o mare rugăminte: ajută-mă Părinte să merg din nou. Te rog, Părinte Justin, vindecă-mă să pot merge din nou pe picioarele mele! Să pot veni iar aici să ajut măicuțele cum pot. Îți promit, Părinte, că voi fi un copil, un om mai bun. Mă voi ruga mereu pentru toți cei aflați în suferințe! Voi face zilnic acatistul tău și am să spun tuturor despre minunile tale. Vindecă-mă, Sfinte Părinte Justin și roagă-te Domnului pentru mine, păcătoasa. T. S. (23 martie 2019)”.

Răpusă pe patul de suferință în ultimele luni de viață, Teodora va înțelege că toate chinurile îndurate erau menite să îi deslușească rostul „inumanei” ei suferințe: schimbarea lăuntrică prin trăirea profundă a nimicniciei propriei ființe în fața mărinimiei lui Dumnezeu. Sufletul ei sensibil va purta mereu în adâncul lui grija de a nu fi povară pentru cei dragi în ceasurile grele de suferință. Între strigătul de sfâșietoare durere și cel de rugăciune cutremurătoare, în sufletul Teodorei se va lămuri credința neclintită că doar prin răstignirea pe cruce există izbăvire din moartea stricăciunii păcatului pentru toți cei din neamul ei. A plecat din lumea aceasta împăcată cu ea și cu nădejdea vie că Dumnezeu o va mângâia în veșnicie și îi va odihni sufletul în brațele Lui părintești. Pentru noi, cei rămași în vâltoarea vieții, curajul și credința cu care a înfruntat necruțătorul cancer, vor înscrie în inimile noastre o filă pilduitoare de îndemn la asumarea în Hristos a oricărei suferințe, ca să nu uităm „când ne ajung tot felul de lovituri și de îngroziri, că mintea noastră trebuie să se întoarcă spre a întrezări chinurile tuturor celor ce suferă pe pământ, spre a-i adăogi, prin propriile noastre dureri, rugăciunii inimii noastre. Astfel ea se va lărgi spre a cuprinde pe toți frații și surorile zdrobiți de năpaste, asemenea unei maici care în pornirea unei iubiri pline de întristare, își îmbrățișează copiii bolnavi. Fie ca rugăciunea noastră să devină strigătul întregului pământ către Dumnezeu și Tatăl”[3]. (Arhim. Sofronie Saharov)

Din convorbirea dintre pr. Florin Stamate și Teodora, cu 9 zile înainte de plecarea ei la Domnul

Pr.F.: Deci boala este o binecuvântare…

T.: E greu! Dar dacă ai pe Dumnezeu… Dar fără, e foarte greu! Imposibil! Ajungi așa să disperi. Dacă știi că ai veșnicia și că mai ai ceva de făcut după, merită să mori.

Pr.F.: Deci, crezi că erai altfel fără boală?

T.: Da și o să fiu altfel acum.

Pr.F.: Știi ce ai de făcut de acum, nu?

T.: Da, și nu vreau să uit niciodată.

Pr.F.: Asta va fi foarte greu, să știi. Omul, după ce termină cu necazul, ușor-ușor, dacă nu stă în mijlocul necazurilor altora și nu-și reactivează sentimentele lui și neputințele lui prin alții, omul uită de necazul pe care l-a avut el și e posibil să continue. Dar dacă tu ai să faci același lucru lucruri pentru alții care sunt în necaz, când ai să-i vezi mereu în suferință, atunci…

T.: Abia aștept!

Pr.F.: Deci, ai simțit puterea lui Dumnezeu în toate…

T.: Foarte, foarte mult! Și-mi pare atât de rău de tot ce am făcut în viață! Atât de rău îmi pare, la cât de mult m-a ajutat! Îmi pare rău! Dar o să fiu mai bună!

Pr.F.: Deci ce a fost boala asta într-un cuvânt pentru tine?

T.: Bucurie! Bucurie, altfel de bucurie, nu bucurie de asta lumească. O bucurie care e amestecată cu mai multe sentimente.

Pr.F.: Cu nădejde, cu credință puternică, nu?

T.: Exact!

Pr.F.: Este de neimaginat cum a lucrat Dumnezeu și pentru tine și pentru noi și pentru întreaga familie și pentru cei din jur și pentru atâta omenire!

T.: Deci, înainte știam de Dumnezeu, că există Dumnezeu. Noi suntem aici, iar El e acolo. Dar numai Dumnezeu ne ține aici. Aici e numai Dumnezeu! Adică pe toate le ține Dumnezeu, tot ține Dumnezeu! Nu e indiferent la nimic, la asta mă refeream!… Eu simt că nu merit nimic!

Pr.F.: Nu merităm nimic, dar uite că Dumnezeu mereu ne dă ceea ce nu merităm și mai mult decât merităm.

T.: Nu știu cum să-I mulțumesc!

Pr.F.: Cu lacrimi la rugăciune și cu nădejde. Vei avea misiune mare pentru copiii bolnavi de cancer și pentru părinții lor.

T.: Dar cum să-i ajutăm?

Pr.F.: Să scrii un jurnal cu tot ceea ce s-a întâmplat, cu tot ceea ce te-a motivat, cum ai privit tu boala și cum te-a transformat pe tine de la ceea ce erai și cum credeai tu despre Dumnezeu, la ceea ce trebuie să fim, de fapt, pentru Dumnezeu. Ai văzut cum spune Sfântul Apostol: mâna noastră să fie mâna lui Hristos, piciorul nostru să fie piciorul lui Hristos, mintea noastră să fie mintea lui Hristos. Așa am gândit mereu în boala asta când m-am atins de tine. „Doamne, nu mâna mea, că mâna mea e tină, dar mâna Ta să fie în mâna mea și gândul Tău să fie în gândul meu, să nu mai gândesc eu, ci Tu să gândești în mine, să nu mai mișc eu, ci tu să miști în mine, și picioarele mele care se îndreaptă spre vindecarea Teodorei să nu fie picioarele mele, să fie picioarele Tale care aleargă pentru vindecare și mâna mea care o atinge pe Teodora să nu fie mâna mea, ci să fie mâna Ta.

T.: Nu vreau să uit niciodată sentimentele astea, tată!… Eu mă bucur că L-am cunoscut pe Dumnezeu!

Pr.F.: Și ceea ce a fost iarăși un dar de la Dumnezeu a fost atitudinea ta în fața morții care nu a fost de disperare. Din contra ai spus că dacă așa e voia lui Dumnezeu, plec dincolo și cu asta încheiem.

T.: Doamne! Nu vă pot mulțumi toată viața!

DIN PREDICA PR. COSTEL MAREȘ ROSTITĂ LA PROHODIREA TEODOREI STAMATE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Iată, într-o atât de frumoasă zi de toamnă, ne aflăm aici în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, în această sfântă mănăstire, o adevărată tindă a raiului pentru a ne ruga împreună pentru sufletul curat al Teodorei Stamate. Iată-ne adunați astăzi preoți din protopopiatul nostru, colegi ai părintelui Florin și din alte locuri și mărturisesc că prezența noastră în primul rând este izvorâtă din dorința de a-l îmbărbăta, de a-l susține pe părintele Florin, pe doamna preoteasă Ecaterina, pe familia îndoliată în acest moment – îi spun eu – de maximă întristare. Însă, vă mărturisesc că cel puțin pentru mine această îmbărbătare am simțit-o cum, de altfel, am simțit-o și în serile premergătoare momentului de astăzi, serilor de rugăciune, de priveghere, această îmbărbătare a venit din sens invers și anume, noi am fost cei îmbărbătați, încurajați, mângâiați, de către părintele și de către familia lui și mai puțin invers, pentru că prin Teodora, bunul Dumnezeu, ne-a predat o lecție profundă despre viață, despre suferință, despre credință și despre mărturisire. Ne-a predat o lecție profundă despre viață, arătându-ne practic că Hristos este Calea, Adevărul și Viața, după cum El însuși ne-a învățat și ne-a spus. Și ne-a arătat lucrul acesta în mod concret, ne-a arătat că fără El nu putem face nimic. Ne-a arătat că fără El în fața suferinței am fi o corabie în mijlocul unei furtuni dezlănțuite. Vă vorbeam seara la Stâlpi că noi toți am fi sperat, am nădăjduit într-o minune. Fiecare dintre noi am pomenit-o în rugăciunile noastre și ne-am rugat ca Dumnezeu să-i ușureze suferința, să o vindece în chip minunat pe Teodora, să facă voia Lui. Și Dumnezeu ne-a arătat prin Teodora că de multe ori gândim atât de omenește și atât de limitat, aș putea spune. Ne-a arătat o altă perspectivă a minunii. Păi, ce poate fi mai minunat în lumea aceasta decât gândirea profundă a acestei copile care s-a îngrijit de toate și a privit suferința cu atâta bucurie, oricât de paradoxal și de neînțeles pare pentru mulți dintre noi?! Așa a privit ea suferința ca pe o zi de Înviere, ca o bucurie dragă sufletului ei, așa cum o mărturisea părintelui său, tatălui său, că este o binecuvântare, argumentând că prin această suferință, Dumnezeu la vârsta adolescenței ei a ferit-o de atâtea încercări. O copilă de 16 ani să se gândească, de pildă, să fie înmormântată aici la mănăstire și nu în cimitirul parohiei unde slujește părintele Florin, ca nu cumva tatăl ei, mergând duminica dimineață la Liturghie să slujească sfânta și dumnezeiasca Liturghie, slujba bucuriei Învierii Domnului Hristos, să se întristeze prea mult, plângând mai înainte la mormântul ei. Nu este aceasta o minune? Mai mare decât minunea la care speram noi. Poate ne-am întrebat mulți dintre noi, de ce a dorit părintele, familia, să o aducă aici la această sfântă mănăstire să fie îngropată aici? Știți care a fost resortul principal sau determinarea? A fost de fapt voința ei și voința ei nu a fost întâmplătoare, ci a fost datorită faptului că a știut că aici, din discuțiile pe care le-a avut cu maica stareță și cu maica pe care a avut-o alături de ea, maica Pantelimona, că aici, în fiecare zi se săvârșește Liturghia și că sunt pomeniți la Liturghie toți cei care sunt înmormântați în cimitirul acesta. Și-i spunea tatălui ei: „Tată, să nu te superi că vreau să fiu acolo, pentru că tu nu ai să poți să slujești Liturghia în fiecare zi, dar acolo se va face Liturghie și mă va pomeni în fiecare zi la Liturghie”. Ce poate fi mai minunat decât o astfel de gândire și de cine este spus acest lucru? De această tânără în fața căreia, personal, eu mă închin și din mărturisirea căreia am învățat atât de multe. M-am întrebat nu numai acum ci și în alte rânduri, de ce Dumnezeu lasă o asemenea suferință și o asemenea încercare pentru o familie, spunem noi după gândirea noastră, o familie curată? Și mi-a venit în gând momentul legat de venirea în lume a Maicii Domnului. Câte fecioare credincioase nu s-au născut de-a lungul timpul până la Maica Domnului? Dar Dumnezeu, în pronia Sa, a așteptat momentul ca din drepții părinți dumnezeiești Ioachim și Ana să se nască Sfânta Fecioară Maria din care să se nască Hristos. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu alege la întâmplare, ci este foarte atent și privește cu luare aminte și nu alege pe oricine, așa cum nu a ales-o la întâmplare nici pe Teodora. Teodora s-a jertfit pentru noi toți din iubirea sa primită din iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Și iată, a plecat în momentul în care părinții ei și cei de lângă ea au fost pregătiți pentru un asemenea moment.

De aceea, dragii mei, spuneam la început că este și un moment de bucurie pentru că noi înțelegem mai mult ca oricând că astăzi pentru Teodora este Paștele ei personal, este momentul trecerii și pășirii pe tărâmul luminii celei neînserate a Împărăției lui Dumnezeu. Ea astăzi ne mărturisește, așa cum a mărturisit-o și în timpul vieții sale, să nu ne întristăm ca cei care nu au nădejde, ci să fim încrezători și să privim de fapt la viața aceasta care este darul lui Dumnezeu, făcut fiecăruia dintre noi cu o maximă responsabilitate. Să trăim rugându-ne ca și cum am muri mâine și să muncim ca și cum nu am muri niciodată. Să trăim cu maximă responsabilitate zilele noastre și să înțelegem că viața noastră pe care, repet, Dumnezeu ne-a oferit-o în dar este momentul în care suntem chemați să ne pregătim pentru marea întâlnire cu oceanul imens al iubirii milostive a lui Dumnezeu care se manifestă, iată, prin jertfelnicie. Dumnezeu să o așeze în sânurile Sale, în lumina Preasfintei Treimi și pe noi toți și familia părintelui și pe toți cei care ați venit astăzi până aici în acest loc minunat ca să o însoțiți pe Teodora pe drumul ei spre Împărăția cerurilor, să ne miluiască și să ne răsplătească fiecăruia și să ne lumineze viețile noastre, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor Amin.

Cuvântul Înaltpreasfințitul Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

„Vestea plecării timpurii din lumea aceasta după o lungă și grea suferință a tinerei Teodora Stamate, primul din cei cinci copii ai preotului Florin Stamate de la Parohia Șesuri din protopopiatul Moinești, ne-a îndurerat profund. După o luptă grea cu o necruțătoare boală, duminică, 29 septembrie 2019, după sfânta și dumnezeiasca Liturghie, inima Teodorei a încetat să mai bată la vârsta de 16 ani, sufletul său curat, mutându-se în casa Părintelui Ceresc. În suferința ei martirică L-a avut mereu lângă ea pe Domnul Hristos, Cel care a ajutat-o să transforme suferința în biruință. Luminându-i chipul ca o zi de înviere, arătându-ne încă o dată că Dumnezeu nu a venit în lume ca să-i explice suferința, nici ca să-i pună capăt, ci să umple suferința umană de prezența Lui. Prin Teodora L-am văzut, oare a câta oară pe Hristos nevinovat pătimind? Pentru că El este un Dumnezeu sensibil la durerea noastră, e un Dumnezeu sensibil la nevoile noastre participând la suferințele noastre. Dumnezeu nu privește la cineva cum privim noi la un spectacol, El se implică în durerile noastre. De ce s-au întâmplat acestea numai singur Dumnezeu știe. A dorit să mai adauge un suflet curat în ceata celor ce prin curăție au câștigat Împărăția Sa. A dorit să o ferească de răutățile acestei lumi nedrepte pentru a se bucura de frumusețea lumii celor drepți așa cum însăși mărturisea tatălui ei, părintelui Florin, cu puțin timp înainte de a trece la cele veșnice. A dorit Domnul să o rupă de pe pământ pentru a o răsădi în rai. A vrut să o scoată din starea lui Adam și să o facă soră a Celui de al doilea Adam, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. În aceste momente de întristare rugăm pe milostivul Dumnezeu să dea putere familiei îndoliate, părintelui Florin, doamnei preotese Ecaterina, iar sufletul roabei sale Teodora să-l odihnească în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi. Veșnică să-i fie pomenirea din neam în neam”.