PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN: Pentru astfel de timpuri e nevoie de credință tare!

Evocare de Monahia Gavriila

PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN ȘI SATUL ROMÂNESC

Întrucât mănăstirea noastră este legată ființial de duhul Părintelui Justin și are datoria de a-i mărturisi neîncetat lucrarea duhovnicească, consider că tema propusă ar putea să cuprindă și câteva referiri la legătura de suflet pe care și Părintele Justin, aidoma Părintelui Dimitrie Bejan, a avut-o cu satul românesc. Ambii părinți s-au născut și au crescut în satul românesc de la începutul veacului XX, într-o vreme în care satul păstra cu sfințenie moștenirea străbunilor de duh și de tradiție. Când spunem duh, ne gândim la continuitatea de duh pe care Biserica Ortodoxă și învățătura ei mântuitoare, au străjuit-o veacuri de-a rândul, în viața satului românesc. Când spunem tradiție, nu ne referim doar la o sumă de obiceiuri, ci mai degrabă la înțelegerea adâncă a rostului vieții, a diferenței dintre bine și rău, a legăturii cu Dumnezeu.

Familia, școala și biserica formau acum mai bine de o sută de ani, un fel de „axis mundi” a satului românesc. Iar Părintele Dimitrie Bejan și Părintele Justin au înțeles că cei trei stâlpi de rezistență reprezintă, de fapt, filonul spiritual al ființei neamului românesc. Și tot ei au avut puterea să se identifice, până la lepădarea desăvârșită de sine, cu valorile spirituale ale neamului și să-și închine întreaga viață apărării lor.

Adeseori, Părintele Justin mărturisea că anii fericiți ai copilăriei petrecuți în satul Petru-Vodă și amintirile frumoase legate de plaiurile natale l-au ajutat să treacă peste încercările grele ale închisorii. Își amintea cu drag de grija mamei de a-i sădi în suflet dorul de Dumnezeu și râvna pentru rugăciune. De fapt, inima satului românesc de atunci bătea în fiecare piept de mamă care își asuma conștient menirea jertfitoare în sânul familiei: „În viața de familie a mea – povestea părintele Justin – din zona asta a munților, ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Mamele sunt acelea care se ostenesc cu nașterea, cu creșterea, cu formarea caracterelor și cu influența și viața spirituală pe care o are ea. Mie mi-a fost ușor să înclin înspre viața monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de duminici și sărbători, ne lua la Durău, la mănăstirea Secu, Sihăstria, la mănăstirea Neamț. Nu erau mașini. Se întovărășeau toi, trei vecini, puneau caii la căruță, merinde în traistă și hai la mănăstire, 20 de km, 25, 30”. Aceeași amintire sfântă a ceasului de rugăciune petrecut împreună cu părinții, o regăsim și în evocările Părintelui Dimitrie Bejan din Bucuriile suferinței: „Noi, copiii, eram uimiți de câtă credință avea mama; […] Îmi aduc aminte cum am văzut-o, rugându-se… Era o femeie căreia îi «sfârâia» gâtul când spunea Tatăl nostru. Noi, copiii, ne așezam în genunchi în jurul ei și spuneam și noi rugăciunea!… Tata era și el foarte credincios. Ah, ce om era! «Doamne, mi s-a îmbolnăvit vaca sau boul sau oile. Dar am șase copii. Trebuie să-i hrănesc, să-i îmbrac!». A doua zi, vaca dădea lapte cum trebuia. Amândoi odată se rugau părinții mei. Se așezau în genunchi și se ridicau cu totul spre icoane. Dar mama se ruga mai frumos!”.

Tradițiile satului românesc de la începutul anilor 1900, când peste 92% din populația Regatului Român trăia la sate, treceau tot prin inima și truda mamei. Părintele Justin își amintește: „Înainte făceau femeile cămeși din cânepa cultivată în grădinile lor. Se îngrijea foarte greu această cânepă, dar aveai o cămașă de nu mai scăpai de ea. Sărmana mama, tare multe făcea ea pentru noi, iar eu tare mult o mai necăjeam”. Iar primii pași la școală erau făcuți tot sub oblăduirea plină de dragoste a mamei: „Ce frumusețe era! Toate sărbătorile începeau la școală, cu premii, cu bundițe, cămăși cu gherghef. Era un colorit deosebit, după gustul fiecăruia. Eu și acum simt o bucurie când vine luna septembrie. Era eveniment mare. Mergeau mamele cu noi la școală, de-abia așteptam să ne găsim cu ceilalți colegi. Ne întâlneam cu toții, se făcea Te Deum. Venea tot satul, chiar și cei ce nu aveau copii. Începea anul, parcă era la Universitatea de la Iași! Era frumusețe mare, îi vedeai pe toți îmbrăcați în costum național. Aveam niște brâie din acele tricolore, le legam în stânga și franjurile atârnau frumos. Fetițele erau cu catrințe și tot aveau și ele brâie cu franjuri, legate în dreapta. Cămășile erau cu mânecile largi și cu diferite modele brodate. Costumul național era haina de bază, la biserică, la școală, totdeauna trebuia să fie curată, călcată. Și să știți că nu era simplu de întreținut. Fier de călcat nu exista atunci și mama făcea niște plii la cămașă, apoi punea greutăți pe ei și până dimineața era călcată gata. Dimineața când mă pregătea mama, mai vedeam că nu-i bine și-apoi mă învârteam în jurul ei până mă aranja cum trebuie. Era cinstea mamei să iasă copilul curat, aranjat. Mă pregătea mama ca pe soldat, când iese în permisie”.

Școala și Biserica

În cartea Părintelui Dimitrie Bejan, Hotarul cu cetăți, întâlnim o evocare a satului răzeșilor de la Năpădeni care are în centrul ei cele două izvoare de spiritualitate autentic românească: școala și Biserica. Iată cum apare descrisă comunitatea răzeșilor în strânsa ei comuniune de duh cu viața bisericii din sat: „Răzeșii și-au zidit școală și biserică numai cu banii lor. Și, pentru că fiecare a contribuit la aceste așezăminte cu cât l-a lăsat inima și starea, lucrurile au rămas în bună rânduială până astăzi. Duminica și sărbătoarea vin la biserică, se închină – cam de sus – cu fața la Dumnezeu și după aceea cei care au glas intră în strană și cântă sub conducerea căpitanului-dascăl. Ceilalți, cei mai mulți rămân în cuprinsul bisericii și se așază fiecare cu picioarele exact pe piatra pe care a stat până la o vreme tatăl său și mai înainte bunicul său. Dacă vin mai mulți din familie la biserică, gospodarul se așază pe piatră, femeia se înghesuie cu alte gospodine în tindă, iar fetele și băieții în cafas”.

Tot reazămul nostru era Hristos!

La fel de atașați de viața liturgică a Bisericii erau și bănățenii dislocați în 1951 de la granița iugoslavă și aduși de autoritățile comuniste în satul Răchitoasa din Insula mică a Brăilei, pe care Părintele Dimitrie Bejan i-a cunoscut în perioada domiciliului său obligatoriu din Bărăgan: „Și-au ancorat viața la picioarele lui Crist, spune părintele Dimitrie. În două zile, când li s-a dat voie, au ridicat bisericuța Sfintei Cruci. Și apoi viața a luat o înfățișare mai omenească. Eram șase preoți în sat. Slujba era frumoasă și pecetluită cu predici ce aminteau de biserica din catacombe. Toți cei prezenți cunoșteau serviciul divin și toți cântau lui Dumnezeu”. Despre clipele de rugăciune trăite în bisericuța dintre răzoare de la Răchitoasa într-un timp în care, peste satul românesc se făcea simțit tot mai mult tăvălugul ideologiei comuniste, Părintele Dimitrie Bejan avea să scrie în Satul blestemat: „Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne întăream sufletește. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere și sprijin. Cu atât mai mult pentru noi, care în lume nu aveam niciun sprijin. Tot reazămul nostru era Hristos! Niciodată n-am trăit clipe de profundă îmbăiere sufletească așa cum le-am avut în bisericuța dintre răzoare”. Întrebat într-un interviu dacă a cunoscut în închisoare oameni care se rugau mult, cu lacrimi, Părintele Dimitrie Bejan a răspuns prompt, fără să stea prea mult pe gânduri: „Da! Doi țărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaiei, Iași și Ion Moldoveanu de lângă Cluj. Le strălucea fața când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii și prin ea lui Dumnezeu”.

„Să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor!”

Revenind la mândrii răzeși evocați de Părintele Bejan în paginile Hotarului cu cetăți, vedem că aceștia trăiau prezentul, ancorați cu demnitate într-un trecut, a cărui faimă o plătiseră cu preț greu de sânge: „În spatele celor de azi stau părinții și strămoșii care au sângerat pentru moșie. Sângele apă nu se face. Răzeșii sunt un neam de oameni tari, cremene, cu credință față de Ștefan Vodă și pentru obiceiurile și rânduielile strămoșești”. În satul în care au crescut cei doi mari părinți, se păstrează cu strășnicie un legământ sfânt care se cere împlinit de fiecare generație și anume: „Să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor!”: „Răzeșii își cunosc sângele și țin la neam. Știu de unde vin și-i bine să vedeți crucile de piatră din cimitir. Crucile acelea, roase de vreme, străjuiesc la căpătâiul celor ce au luptat cu dârzenie la hotare. Abia acum am început a pricepe ce înseamnă ogor, libertate și cu cât sânge se câștigă libertatea de a te ști stăpân în ogradă”.

În satul românesc de acum un veac, sărbătorile creștine aveau o frumusețe aparte. Țăranul român era frumos la suflet, la port și în purtare. De altfel, costumul național era nelipsit din ambianța de sărbătoare, trăită în mijlocul Bisericii, pentru că „a fi român” era egal cu „a fi ortodox”. A fi îmbrăcat în costumul tradițional era mărturisirea vie a identității de neam și de credință.

Dar, Biserica nu a fost singurul loc în care țăranul român Îl întâlnea pe Dumnezeu. Natura, „tot ce mișcă în țara asta, râul, ramul” îi vorbeau neîncetat despre Ziditorul lor și îl ajutau prin cele văzute să deslușească tainele de nepătruns ale lumii nevăzute. Prețuirea pe care țăranul român o arată naturii care îi era atât de prietenă, izvorăște și din conștiința purității ei, de unde și credința populară că albina ca și oaia e sfântă sau că un pământ atins de păcat devine neroditor, iar tot ce a răsărit din el, se veștejește.

Pentru un neam, poporul lui Dumnezeu!

Jefuit și împilat în dese rânduri de „ismele” trecutului veac XX (ateismul, comunismul, globalismul), țăranul român a luptat mereu „să-și apere sărăcia, nevoile și neamul”. Liviu Rebreanu spunea că adaptarea la sărăcie i-a dat poporului român puterea să reziste, că fără ea „n-ar fi putut îndura viața și s-ar fi sfărâmat și topit printre celelalte neamuri”. Sărăcia și simplitatea au fost, de fapt, modul lui firesc de a viețui, în cumpătare, chibzuință și nădejde în Dumnezeu. Însă, prin aceasta, el a fost mai aproape de sufletul său decât omul Apusului ahtiat după bogăție, și astfel și-a păstrat frumusețea, care, „transfigurând realitatea, devine izvor de speranță și mângâiere” (L. Rebreanu).

„Să ne întoarcem la simplitatea țăranului!”, ne îndemna Părintele Justin. „Numai așa putem reveni la verticalitatea noastră ortodoxă și să scăpăm de această democrație care îl robește pe om. Noi nu avem nevoie de libertatea lor democratică, ci de libertatea deplină a conștiinței, să fii un om liber moral, despătimit. Eu am mai spus-o și o repet: singura soluție este întoarcerea la tradiție și ieșirea din societatea aceasta modernă, puțin câte puțin, așa ușor. Să revenim la vechile obiceiuri ale strămoșilor noștri, la cultivarea unui petic de pământ, pentru că și firea însăși ne va veni în ajutor. Firea românului nu poate fi falsificată decât foarte greu”. Să nădăjduim că și în viitor tezaurul de spiritualitate păstrat în ființa satului românesc de ieri și de astăzi va rămâne cât de cât nealterat și că va supraviețui încercărilor de distrugere sistematică la care este supus continuu de la Primul Război Mondial încoace.

Fie ca rândurile profetice scrise de părintele Dimitrie Bejan în Hotarul cu cetăți să ne răsune mereu în suflet: „Pentru astfel de timpuri e nevoie de credință tare! Ca nu cumva să se clatine nădejdile și să rătăcim în întuneric! Legile nescrise și obiceiurile strămoșești ne-au ținut în viață două mii de ani pe aceste locuri. Pe temelia lor stă credința neamului. Pentru înseninarea de mâine care va veni la ceas potrivit. Tocmai când nădejdile vor zace la pământ. Tocmai atunci vom învia pentru marea înnoire, pentru marea prăznuire. Pentru hotare, pentru răsplata suferințelor. Pentru un neam, poporul lui Dumnezeu!”.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 61)