Căminul Sfântul Spiridon
Cuvânt al Părintelui Justin Pârvu pentru lucrarea misionar filantropică a Mănăstirii de maici – Paltin Petru-Vodă[1]
Acest azil este important pentru faptul că aici este toată esenţa şi nevoinţa frăţiilor voastre. Şi aici va fi şi acoperământul acestui mare ierarh Spiridon împreună cu frăţiile voastre, în vremurile grele care vor veni.
Acest centru să fie un scut de apărare pentru bolnavii aceştia care se adăpostesc aici din mila lui Dumnezeu şi a frăţiilor voastre. Este importantă această lucrare şi pentru faptul că aici vor zăcea oameni îndureraţi cu suferinţe care aşteaptă de la frăţiile voastre milă. Unui bolnav să-i aducem orice, bunătăţi care să-l satisfacă, tratament şi medicamente. Dar acest tratament dacă nu este completat cu picătura de inimă, este zadarnic. Un bolnav nu se îngrijeşte după un program rece. Un bolnav se îngrijeşte din inimă, dintr-o inimă apropiată de a lui. Vedeţi şi copiii aceştia care sunt pe aici, pe la noi, cât de mult doresc să vadă bucurie, să vadă faţă senină şi dragoste şi apropiere de ei. Poate că acasă la ei ar fi avut lucruri mai mult sau mai puţin hrănitoare, dar ei au nevoie de durerea şi de compasiunea noastră faţă de ei.
Şi pe lângă ei ne stabilim şi noi un viitor în societatea asta nebună care vine acum, că numai Dumnezeu ştie ce va mai da peste noi. De aceea, pe lângă multe alte lucruri, vă recomand să fiţi atente cu această lucrare misionară. E munca frăţiilor voastre, e munca credincioşilor noştri…
Ţara aceasta este, în sfârşit, o mână de ortodocşi, mânată din toate părţile de valurile acestea ale mâniei satanei. Dar cu cât suntem mai încercaţi, cu atât suntem mai iubiţi de Dumnezeu.
Care a fost viaţa Mântuitorului pe pământ? Naşterea, chinurile, crucea, moartea şi Învierea. Cei care Îl urmează pe Mântuitorul au parte de aceste încercări grele, de aceste ispite şi necazuri. Sfinţii sunt apărătorii şi avocaţii noştri înaintea lui Dumnezeu. Domnitorii noştri au avut tare mare grijă să fie împodobită ţara aceasta cu cât mai mulţi sfinţi. Dar de ce oare? Pentru că iată, forţa rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte pe corabia acestei vieţi, nevoitorul. Biserica lui Hristos a fost luptătoare. Iată, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Ioan de la Suceava, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, şi toţi, în sfârşit, Sfântul Dimitrie Basarabov, au căutat să aibă acest frumos ţel de a lupta împotriva întunericului, împotriva răului. Iată cum Sfântul Nicolae, de pildă, s-a apărat puternic de erezia arienilor. Ştiţi prea bine că i-a dat o palmă lui Arie. Dumnezeu l-a iubit totuşi. De multe ori e nevoie şi de ceartă.
Sfântul Spiridon, cu blândeţea, cu bunătatea lui, a dovedit existenţa Sfintei Treimi cu cărămida, aşa după cum îl vedem în pictura noastră: focul se ridică în sus, pământul rămâne în mâna lui şi apa curge în pământ. Trupul nostru ne ţine prin apă, prin Sfântul Botez. A dovedit deci existenţa Sfintei Treimi şi asta prin credinţă puternică.
Noi avem, desigur, aici, între noi, mulţi bolnavi, mulţi neputincioşi, mulţi suferinzi. Apoi şi noi, care slujim aceşti bolnavi, avem prilejuri frumoase de a ne jertfi pentru aproapele. La rândul lor şi bolnavii au şi ei nişte obligaţii, au şi ei nişte datorii. Dacă sunt aici, în căminul acesta din mănăstire, atunci trebuie să ştie că au şi ei nişte îndatoriri. Nu pot lucra cu trupul, dar pot lucra cu duhul. De aceea şi lor li se cuvine a se ruga tot mai mult, pentru că ce zice aici, în rugăciunea asta a şasea: „Gura lor o umple de lauda Ta”. Deci, dacă stai în pat, dacă stai în scaun, dacă stai în picioare, gura Îl poate lăuda pe Domnul. Nu să se gândească la alte năzdrăvănii, să se ducă la alte gânduri urâte, care să îl îndepărteze de Domnul.
„Mâinile lor le întinde spre lucrarea poruncilor Tale”. Deci mâna aceasta este şi ea un instrument pe care ni l-a dat Dumnezeu să-l folosim spre bine. Să faci ceva cu ea. Să împleteşti, să dai cu o mătură, să cureţi un cartof, să pui o cană de apă acolo, într-un vas, stă la dispoziţia multora dintre cei bolnavi. Dar de cele mai multe ori nu e dragoste, pentru că inima e tot strâmbă, măcar că şi trupul e neputincios. Că de aceea am şi ajuns în aceste suferinţe şi în necazuri. „Picioarele lor, spre vestirea Evangheliei Tale”. Apăi cum vestim noi pe Domnul? Să citeşti acolo o rugăciune, să citeşti viaţa unui sfânt, să iei o carte, sunt atâtea care ne stau la dispoziţie ca să putem forma rezistenţa noastră şi trupească şi sufletească.
De aceea, rugaţi-vă şi dumneavoastră, ca prin rugăciunile dumneavoastră să putem şi noi să vă ajutăm cât mai bine, cât mai sănătos şi să ne putem apropia de viaţa acestor sfinţi, a Sfântului Ierarh Spiridon, care este patronul acestei bolniţe.
De aceea să luăm şi noi modelul sfinţilor. Ori de câte ori vă culcaţi, faceţi o cruce pe pernă, ori de câte ori vă sculaţi faceţi o cruce şi o închinăciune, după puterea fiecăruia. Să ne rugăm: „Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”.
Vă urez să aveţi linişte, pace sufletească, căci pacea aceasta pe care o cerem noi în rugăciunile noastre contribuie şi la sporirea sănătăţii dumneavoastră. Formează unitatea noastră. Aici e şcoala, aici e căminul de copii, aici e spitalul. Nu e foarte greu să fie unitate. Suntem toţi una în Hristos Domnul nostru Iisus Hristos ca să putem dovedi că şi aici suntem cei care ne-am dezbrăcat de lume şi că într-adevăr nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să ne hărăzească zile mai bune pentru viitor.
[1] Cuvânt rostit la sfinţirea azilului Sf. Spiridon, m-rea Paltin Petru-Vodă
Dragostea – cheia spre ușa bolnavului
La manastirea Petru Voda, cu trei kilometri mai in vale, intr-o pajiste frumoasa, unde odinioara Parintele Justin obisnuia sa mearga cu animalele la pascut, gasim manastirea de maici, care are in grija, prin mila si dragostea Parintelui Justin, un azil de batrani si un camin pentru copii.
Nu este usor sa ingrijesti bolnavii. Sfantul Vasile cel Mare obisnuia sa trimita in ingrijirea bolnavilor pe cei mai sporiti dintre calugari, de multe ori el insusi ii ingrijea si priveghea la capataiul lor, dintre care multi primeau tamaduire.
La manastirea Petru Voda o parte din maici, cele cu inclinatie spre slujirea aproapelui, se nevoiesc, rabda, ingrijesc si iubesc niste suflete neajutorate, ajunse la batranete cu trupul suferind si fara grija si caldura dragostei cuiva.
Maicile se straduiesc, pe cat le sta in putere, sa urmeze dragostea si jertfelnicia Parintelui Justin pentru aproapele, mai ales pentru bolnavi. Parintele ne povestea cat de mult isi dorea in tineretile sale sa ii poata ajuta pe bolnavi, astfel incat in ziua hirotonirii intru preot Il roaga pe Dumnezeu ca, daca ii va da vreodata vreun dar, sa i-l dea pe acela al dragostei de aproapele si cu precadere al tamaduirii suferintelor celor bolnavi.
Nu numai ca le spala, le schimba, le aduc masa, dar mai ales maicutele se straduiesc sa le ofere dragostea si sprijinul lor sufletesc, le citesc rugaciuni si pilde din vietile sfintilor, le aduc la biserica (pe cele deplasabile), le ajuta sa isi reaminteasca pacatele tineretilor lor ca astfel sa le spovedeasca in fata duhovnicului si sa capete iertare de la Domnul. Nu este usor; pentru ca aici nu este suficient sa respecti numai niste norme ascetice ale randuielii calugaresti, ci aceasta ascultare necesita discernamant, tact si mai ales dragostea care sa o ajute pe batrana sa se vada pe sine, sa isi planga pacatele ei acoperite de multimea anilor care ii fac mai greu cu putinta transformarea ei launtrica.
Din cele ce ne va povesti maica Arsenia, cunoscuta pentru dragostea ei in ingrijirea bolnavilor, si pe care bunicele (asa cum le numesc maicile) o indragesc cel mai mult, ne incredintam ca aceasta transformare se mai petrece inca si dragostea nu a pierit inca dintre noi.
Imi amintesc ce i-a raspuns Domnul Sfantului Paisie cel Mare, care indragea pustia cea mai dinlauntru mai mult decat orice comoara de pe pamant, atunci cand acesta, din smerenie, refuza sa primeasca in jurul lui ucenici, frati care doreau sa isi gaseasca alinarea si mantuirea la umbra Cuviosului: Paisie, daca vrei sa fii ucenicul Meu, du-te in pustie; daca insa vrei sa fii fiul Meu, ingrijeste de aproapele.
Nadajduim ca rugaciunile Parintelui Justin si ale sfintilor Spiridon si Pantelimon, ocrotitorii acestui mic spital, sa le dea putere si dragoste maicilor spre ingrijirea bolnavilor, chiar daca nu suntem nici pe departe la masura Cuviosului Paisie, ca asa sa se odihneasca Dumnezeu intru noi.
– Maica Arsenia, este grea ascultarea ingrijirii de bolnavi?
– Este grea sau usoara pe masura daruirii de sine, a jertfei tale.
Nimic nu se poate intemeia fara jertfa. Insusi crestinismul este intemeiat pe jertfa si nu pe orice fel de jertfa, ci pe cea a Insusi Fiului lui Dumnezeu.
In Cuvinte vii parintele Arsenie Boca raspunde la aceasta intrebare: De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Sau, Iisus, ca jertfa si inca jertfa pe cruce? Si spune acolo foarte frumos: Pentru ca singurul grai care mai poate razbi la inima oamenilor s-a dovedit ca nu mai ramane altul decat jertfa cuiva pentru ei. Cand moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poti uita niciodata[1]. Si mai departe reda o intamplare care intareste cuvantul insuflat.
La inceputul unuia dintre razboaie iesise o lege ca poti lipsi de la razboi. Cand era gata de plecare, vine la el un tanar si ii spune: Eu sunt singur; chiar daca mor, dupa mine nu plange nimeni. Merg eu in locul dumitale la razboi. Si s-a dus tanarul. Dupa oarecare vreme tanarul cade ranit de moarte si cum ajunge acasa, moare. Mormantul sau era impodobit cu flori si nimeni nu stia cine i le pune pana cand, intr-o noapte, a fost gasit necredinciosul ca ii duce flori la mormant.
– Bine, dar tu crezi in Dumnezeu?
– Ba, acum cred, fiindca numai Dumnezeu i-a putut da tanarului acestuia iubirea de mine si de copiii mei, ca sa mearga el in locul meu la moarte, si asta numai Dumnezeu a mai facut-o cand a trimis pe Fiul Sau sa moara in locul nostru.
Iata cu ce fel de iubire ne iubeste pe noi Dumnezeu! Iar noi cui urmam?!
Lepadarea de sine este prima conditie a urmarii lui Hristos. Nu putem urma pe Dumnezeu urmandu-ne noua. Trebuie sa alegem intre noi si Dumnezeu.
– Cum se impaca lucrarea ingrijirii de bolnavi cu lucrarea monahala?
– Rodul lucrarii launtrice, a dragostei fata de Dumnezeu, se vede din felul in care relationezi cu celalalt. Aceasta se poate observa in orice ascultare ai fi, atata vreme cat te afli intr-o manastire cu viata de obste. Cu atat mai mult cand este vorba de boala si batranete. Si apoi cred ca atata timp cat exista un al doilea sau mai multi, apare necesitatea, intr-un anumit moment al existentei, cand trebuie sa-i slujesti celui aflat in neputinta trupeasca.
Desigur, e usor si odihnitor sa stai in preajma unei persoane care se afla pe aceleasi coordonate cu tine, sa fii plin de dragoste fata de cel ce iti raspunde cu aceleasi sentimente… Dar cum ne putem cunoaste mai bine decat in focul ispitelor? Pe masura cunoasterii propriilor neputinte, creste si intelegerea fata de celalalt. In masura in care avem rabdare cu noi insine, putem avea si cu ceilalti. Orice om, indiferent de varsta, preocupari sau stare sociala, iti ofera prilejul cunoasterii de sine. Consider acest lucru o mare binecuvantare a lui Dumnezeu. Noi suntem dati pentru o impreuna lucrare pe calea mantuirii. Omul nu se poate mantui singur; viata vesnica nu este doar pentru un singur om. Si apoi, ca sa poti ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, trebuie mai intai sa nu treci nepasator pe langa chipul lui Dumnezeu, icoana vie, care este omul.
Atitudinea unui om fata de aproapele sau este semnul masurii harului pe care acesta il poarta in el insusi. Cum spunea Sf. Siluan: Daca cineva vede in fratele sau pe Duhul Sfant, acest lucru este semn ca in el este un mare har[2].
– In ce consta ascultarea la azil, sau bolnita, cum o numesc Parintii?
– Asa sa va ganditi: intr-o camera sta un om batran si omul acesta este atat de neputincios ca nu este in stare sa-si poarte de grija. Si atunci ce faci? Il hranesti, il speli si te straduiesti ca locusorul acela in care el traieste, sa nu-i fie o povara in plus. Aceasta trebuie sa se vada in momentul in care deschizi usa camerei lui; ca el se simte bine acolo.
Cele pe care vi le-am spus tin de aspectul exterior al lucrurilor, pentru ca de la usa camerei pasesti inlauntru, spre usa inimii lui. Si, ca sa o poti deschide, e nevoie de dragoste, care este cheia. Fara dragoste nu te poti apropia de om (fara sa-l ranesti). Insa nu trebuie sa-l iubim nici pentru sine, nici pentru el, ci pentru Dumnezeu, cautand sa intelegem voia Lui cu fiecare dintre cei aflati in suferinta.
Trebuie sa amintesc faptul ca ceea ce vedeti aici este continuarea unei lucrari inceputa cu mai multi ani in urma, la scurt timp dupa infiintarea asezamantului monahal. Initial a existat o mica bolnita in care se adaposteau doar cateva batrane. Apoi s-a inceput construirea unui spatiu care sa adaposteasca mai multe persoane.
Rod al dragostei Parintelui Justin, spitalul a avut drept gand de temelie ajutorarea celor nevoiasi si a tot sufletul ostenit si impovarat de greutatile vietii, oferindu-le un loc unde sa gaseasca, prin mila lui Dumnezeu, mangaiere sufletului si ajutor trupului.
Capacitatea spitalului este de 33 de locuri, care s-au ocupat la scurt timp dupa deschiderea acestuia. Sunt batrane care, dintr-un motiv sau altul, au fost aduse de copiii lor, sau de cunostinte, pentru ca nu mai avea cine sa le poarte de grija.
Ca toti oamenii trecuti de o varsta, boala isi face mai simtita prezenta si e nevoie de ingrijire medicala. Avem 4 maici care au studii de specialitate si 3 in curs de formare, si care se ocupa de tratarea bolnavilor, ori de cate ori este nevoie. Spitalul este dotat si cu un cabinet stomatologic de care se ocupa alte 2 maici.
In plus, la anumite intervale de timp, le cerceteaza medici specialisti in diferite ramuri, pentru a stabili un diagnostic si pentru a indica medicatia necesara, acolo unde este cazul.
In toata lucrarea aceasta sunt implicate mai multe maici, fiecare dintre ele acoperind un sector cheie: administrativ, bucatarie, spalatorie, intretinerea curateniei. Opt dintre noi ne ocupam efectiv de ingrijirea bolnavilor: 4 dimineata si 4 dupa-amiaza, cate o saptamana, apoi se inverseaza. La opt zile vine randul fiecareia sa fie de garda.
Cele de dimineata se ocupa mai mult de curatenia in camere, schimbarea bolnavilor, servirea mesei; iar dupa-amiaza, pe langa ultimele doua amintite, li se citesc rugaciuni, citiri din viata sfantului zilei si alte carti de suflet ziditoare.
Cand bate clopotul de slujba, bunicile deplasabile iau drumul bisericii, insotite de maicile responsabile. Saptamanal preotii nostri slujesc Sf. Maslu in paraclisul aflat in incinta spitalului, le spovedesc si impartasesc cu Sfintele Taine.
Dincolo de cele amintite, asa cum va spuneam la inceput, in fiecare moment intri in contact cu omul, in toata neputinta lui sufleteasca si trupeasca. Bolilor trupului se adauga cele ale sufletului si ranile lui pe care numai bunul Dumnezeu le stie. Si cu acea cheie a dragostei cauti sa deschizi usa inimii lui ca sa-l poti ajuta. Le asculti zilnic of-urile si durerile vechi, vezi cum curge cate o lacrima, ori de cate ori isi aminteste de copilul plecat departe, ori de fata care nu mai da niciun semn de viata… si cauti sa suplinesti, cat iti sta in putinta, lipsa acestora. Mangai cu o vorba buna cu privirea, cu o imbratisare, il ajuti sa isi puna nadejdea in Dumnezeu si sa ia pilda din vietile celor care au patimit…
Desigur, rolul cel mai mare il are aici parintele duhovnic care le cerceteaza si le mangaie cu harul ce i-a fost dat in virtutea Tainei…
– Cum e sa fii fata in fata cu moartea? Cum mor oamenii care sunt pregatiti pentru viata de dincolo?
– Doar in momentul in care vezi pe cineva cum moare, poti sa intelegi ce inseamna desprinderea sufletului de trup. Stim ca in preajma iesirii din trup sufletul primeste vedere specifica naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai limpede de cum ne putem vedea noi in oglinda. Si lucrul acesta se observa pe chipul oricarui muribund. Daca pacatele nu au fost sterse de pe haina sufletului de-a lungul timpului, cu ajutorul Sfintelor Taine, acum nu se mai poate. Si atunci sfarsitul, moartea este cum a fost si viata.
Fiecare trecere este cutremuratoare. Unele dintre ele cu 2-3 zile inainte, altele cu o zi, intra in starea de care am amintit, cand vederea luminii spirituale este mult mai clara. E ca si cum incet, incet, sufletul se pregateste sa se desprinda de trup. In acele momente, cu adevarat, nimeni nu este carele sa-l ajute. Oricat de apropiate ar fi fost anumite persoane, oricat de dragi i-ar fi fost, in acele momente sunt ca si cum nu ar exista. Doar maica, cu rugaciunea, poate sa ajute in acele clipe sufletul. De fapt e si singura de care are nevoie sufletul.
Sfantul Grigore Dialogul spune multe lucruri despre viata de dincolo de mormant si despre duhuri. In una din Omiliile sale, istoriseste urmatoarea intamplare: Apropiindu-se de sfarsit, Hriserie, chiar in ceasul cand trebuia sa iasa din trup, a vazut cu ochii deschisi duhuri uracioase si foarte negre, care stateau inaintea lui, amenintandu-l cu strasnicie ca il vor lua in inchisorile iadului. A inceput sa tremure, sa jeleasca, sa asude, sa ceara amanare cu tipete groaznice, si cu racnete nemaipomenite il chema pe fiul sau, Maxim, strigandu-l pe nume (fiul era monah) si zicand: Maxime, vino, mai repede! Nu ti-am facut niciun rau: ia-ma pe chezasia ta. Speriat, Maxim a dat fuga indata, s-a adunat familia, plangand si tremurand. Ei nu puteau sa vada acele duhuri, a caror navalire il facea sa se chinuie cumplit, insa ghiceau ca ele sunt de fata dupa tulburarea, palirea si cutremurul celui al carui suflet era tras din trup. Speriindu-se de infatisarea lor hada, acesta se zvarcolea in pat incolo si incoace, intorcandu-se spre perete: acolo erau ei. Iar cand, stramtorat pana peste poate, a inceput sa strige tare, zicand: Amanare! Macar pana dimineata! Amanare! Macar pana dimineata! Insa, pe cand striga el, a fost smuls din casa trupului sau[3].
Sau o alta intamplare din Pateric: Cand era aproape de a muri, l-au vazut ucenicii pe Avva Arsenie plangand si i-au zis: Intr-adevar si tu te temi, parinte? Si le-a zis lor: Intr-adevar, frica ce este cu mine acum, in ceasul acesta, cu mine este de cand m-am facut calugar. Si asa a adormit intru Domnul[4].
Prin fiecare dintre ele iti vorbeste Dumnezeu, daca stii sa asculti
Imi amintesc de una dintre bunici care nu mai este printre noi, femeie simpla, adusa de rudele ei (nu avea copii), cu semipareza pe partea stanga, aproape piele si os. Avea un duh atat de pasnic A fost cea mai deosebita dintre bunicile de pana acum. Zicea: Doamne, mai da-mi un an ca sa traiesc! Doamne, toate posturile le tin! Ii citeai cateva rugaciuni, iar: Doamne, ce rugaciuni frumoase! N-am mai auzit asa rugaciuni! Ii spuneai: Hai, bunica sa ne rugam! Si incepeam: Tatal nostru sau Doamne Iisuse Si o gaseai dupa o ora, tot rostind rugaciunea. Nu vedea sa citeasca. Avea rugaciunile ei pe care le citea cu voce tare si cu duh de umilinta. Desi durerile ei erau mari, niciodata nu a auzit-o vreo maica sa planga sau sa fie nemultumitoare Rabda in tacere si rugaciune.
O alta batrana, simtind ca se apropie ceasul (era cu o zi inainte de a muri), m-a chemat la ea. M-a surprins chipul ei transfigurat (cu o zi inainte se spovedise si se impartasise cu Sfintele Taine) ca si cum se afla intr-o alta lume. Si-a cerut iertare de la noi (intre timp venise si cealalta maica) si de la batrana care locuia in aceeasi camera. Poate o sa spuneti ca iertare isi cere tot omul cand constientizeaza ca a gresit, dar batrana asta o facea cu atata pocainta si cu starea omului care stie ca timpul este masurat, cum nu am mai vazut la nimeni pana atunci. A fost o pilda pentru noi (ne-a impresionat mult).
Se ruga cu Doamne Iisuse. In urma cu un an, in Vinerea Patimilor, statea pe bancuta afara (era la vechea bolnita). Si i-am zis: Buni, uite, astazi e Vinerea Mare si se apropie ceasul cand Mantuitorul a fost rastignit pe cruce. Macar pana la al IXlea ceas sa pastram tacerea si sa zicem rugaciunea. Ce sa va spun: ori de cate ori ieseam afara o vedeam in aceeasi pozitie, cu o mana sprijinita de banca si cu cealalta facand inchinaciuni si spunand Doamne Iisuse. Si a rostit rugaciunea nu doar pana la ora 15.
Exemplele ar putea continua
[1] Din invataturile Parintelui Arsenie Boca, Rostul incercarilor.
[2] Arhim. Sofronie Saharov, Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul.
[3] Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvant despre moarte, Edit. Sofia, Bucuresti, 2007.
[4] Patericul Egiptean, Edit. Reintregirea, Alba Iulia 2003.
a consemnat Monahia Fotini, articol publicat in Revista ATITUDINI, Nr 8
