VIDEO. Dna Galina Răduleanu: Necompromisul și înfruntarea regimului dictatorial

Ascultați pe Doamna Galina Răduleanu, fostă deținut politic și medic psihiatru, într-o discuție cu maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, despre cum trebuie să înfruntăm un regim totalitar. Curăția sufletească a celor din închisori era cea care le dădea puterea să rabde și să lupte pentru adevăr și iubire.

Mai jos aveți și transcriptul:

 Fresca locului unde am fost arestată

Deci, vreau să vă spun că sunt puțin sub stare de șoc, pentru că la biserică am auzit o veste care m-a cutremurat: în Germania s-a legiferat căsătoria homosexuală. și m-a cutremurat, deși n-ar trebui să mă mire, dar asta e. Voiam să vă spun câteva cuvinte, să vă fac așa un fel de frescă a locului unde am fost arestată.

În câteva cuvinte aș vrea să vă fac așa o frescă a locului de unde am fost arestată. Am terminat Facultatea la Cluj, aproape într-o formă miraculoasă și am vrut să fac o muncă de pionierat și în același timp de apostolat într-un sat de munte de lângă Brașov, un sat care avea un specific cu totul și cu totul deosebit. Oamenii de acolo aveau un preot care fusese închis pentru legionarism și care în sat era și duhovnic și apostol și prietenul oamenilor. Tot satul se învârtea în jurul a ceea ce spunea părintele Beleuță. Și în satul acela, deși era voie pe vremea aceea să se facă avorturi, nimeni nu făcea întrerupere de sarcină pentru că părintele a explicat – și e regretabil că acum nu ajungem la aceeași explicație – că cea mai mare crimă este această ucidere de suflet de prunc. Atunci oamenii aveau până la 9 copii. Erau săraci, n-aveau uneori cu ce să-i încalțe și când trebuiau să vină la mine la dispensar, veneau pe rând pentru că își împrumutau ghetele de la unul la altul. Dar erau foarte credincioși și chiar dacă o fată greșea și rămânea însărcinată, părintele o convingea că mai mare este păcatul uciderii pruncului decât acela de a avea o legătură în afara Bisericii. Și femeia lăsa copilul, familia accepta, fata se căsătorea cu copil cu tot și avea în continuare copii. Ce să vă spun? Era un sat extraordinar și oameni extraordinari datorită faptului că preotul era extraordinar.

Lumea de minuni de lângă noi

Am avut șansa să am o colaboratoare deosebită – eu nu eram un om smerit, eram foarte orgolioasă, foarte plină de „facă-se voia mea”, decât de „facă-se voia Ta” – eram la început de carieră și am dat de un om pe care nu l-am apreciat atunci. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să-l apreciez. Moașa, cu care am lucrat eu, era o femeie de 40 și ceva de ani care era tipul omului smerit și era foarte credincioasă. Mergea la biserică – era pe vremea comuniștilor, dar acolo tot satul mergea la biserică – și avea tot timpul tendința să spună: „Nu suntem vrednici să mulțumim lui Dumnezeu”. Era o frază pe care nu numai că nu o înțelegeam, dar mă întrebam în sinea mea: „Ce vorbă mai e și asta?”. Au trecut foarte mulți ani și îmi dau seama abia acum ce înseamnă cuvintele acestea: „Nu suntem vrednici să-I mulțumim”. Și chiar așa este pentru că noi trăim într-o lume de minuni pe lângă care trecem nepăsători și nu realizăm că este o minune că dintr-o creangă uscată iese un mugur, că din pământul acesta negru iese firul de iarbă, că noi existăm, că trupul nostru este perfect! Nu suntem vrednici să mulțumim și nici nu mulțumim, ba din contra.

Prigoana din Basarabia

Această lume de minuni a început în existența mea familială încă de la bunicul meu care a fost preot în Basarabia și a avut 12 copii: tatăl meu era al doisprezecelea. Era un preot pe care nu-l știu decât din fotografie, dar avea aceeași figură de sfânt bizantin foarte iluminat și foarte smerit. Bunica era bârlădeancă, răzășoaică și o figură aprigă și foarte naționalistă. Deși trăia în Basarabia rusească, n-a vrut să învețe un cuvânt rusesc. Tata povestea că pe când era destul de mic, bunicul meu a avut o febră tifoidă, foarte gravă, atât de gravă încât doctorul i-a spus bunicii să se pregătească de plecarea lui. Bunicul nu mai mânca, zăcea doar la pat și era aproape semiconștient. Și în ajun de Sf. Nicolae, bunicul îl visează pe Sf. Nicolae care îi spune: „Știu că ai mulți copii, copii care trebuie crescuți. Îți mai acord încă un număr de ani și i-a spus câți ani”. Și a doua zi dimineața când a venit bunica, așteptându-se la ce era mai rău, bunicul era în picioare, a început să mănânce și din momentul acela s-a vindecat și a trăit exact numărul de ani pe care i l-a spus Sf. Nicolae. A murit când tata avea 17 ani, fiind cel mai mic copil, iar ceilalți, majoritatea, erau preoți. Și minunea întâmplată cu bunicul a continuat și după moartea lui. El a fost îngropat în curtea bisericii  din Trifești, județul Orhei. În 1944 când au venit rușii, biserica a fost transformată în grânar, curtea nivelată, mormântul făcut una cu pământul și dispărut. După ’90, la noi în spital unde lucram eu, a venit o doctoriță basarabeancă pe care profesorul o repartizase ca să lucreze cu mine pentru că aveam amândouă aceleași rădăcini. Ea era din județul Orhei și i-am zis, așa la întâmplare: „Te rog, interesează-te în satul Trifești, dacă mai există mormântul bunicului”. Și ce află dânsa? După ’90, Biserica a fost redată cultului și trebuia să se bage curent electric și să se sape un șanț în curtea aceea mare și săpându-se șanțul, s-a găsit un mormânt, mormântul bunicului. În arhiva care a rămas în biserică era menționat că acolo era îngropat preotul Grigore. Deci, tot printr-o minune, bunicul meu a ieșit la iveală. Sigur m-am dus să-i duc cruce, candelă, i-am dus fotografie și de atunci în fiecare duminică după ce se termină slujba, preotul cu care am comunicat, se duce și face o pomenire la mormântul lui și tot satul vine acolo.

Arestarea tatălui. Tata era un luptător și avea două calități: își iubea chemarea și își iubea neamul

Tatăl meu, care și-a început existența cu multă greutate, muncind de la 18 ani ca să-și poată continua studiile, a făcut Facultatea de Teologie și de Filosofie la Cernăuți și a fost foarte apreciat. Însă era un tip extrem de intransigent și care nu admitea, de tânăr, niciun compromis. Pentru meritele lui a fost trimis în Franța pentru o bursă de un an de zile și a studiat la Institutul Saint-Serge cu Berdiaev și cu marii filosofi ortodocși. Apoi a fost preot, inițial într-un sat pe care nu-l voia nimeni și care era invadat de sectanți, iar oamenii aproape că nu mai veneau la biserică. Tata era un luptător și avea două calități: își iubea chemarea și își iubea neamul. Și din satul acela care era năpădit ca de paraziți, de sectanți, în doi, trei ani a făcut un sat creștin-ortodox, după care a fost transferat în orașul Bălți unde a funcționat până în ’40 când a trebuit să ne refugiem. Am revenit în ’41 și în ’44 a trebuit din nou să ne refugiem. Tata era un tip incomod pentru mai toată lumea. În perioada de dinainte de comuniști, pentru că era un om care nu accepta hoția, necinstea, nu accepta minciuna, îi apăra pe oamenii sărmani, era considerat comunist. După ce au venit comuniștii, a fost considerat legionar. Și așa era mai totdeauna stigmatizat pentru că nu era deloc de acord cu lucrurile care erau împotriva dreptății și adevărului. Cum a început istoria existenței tatălui meu și a noastră, în același timp ca niște proscriși? În perioada anilor ’60, preoții trebuiau să se adune pe eparhii sau protoierate și să facă un fel de conferințe democratice în care să aduleze marile realizări ale regimului, mai ales pacea care venea de la Răsărit. Și tata a fost acela care – era la București, pe atunci – s-a ridicat și a spus: „Singura pace vine de la Hristos și numai și numai de la El”. A fost singurul care s-a ridicat și în condițiile astea i s-a luat dreptul de a mai lua cuvântul, iar el a considerat că nemaivând dreptul la cuvânt, nu mai avea de ce să mai vină și a refuzat să mai participe. Și așa a început urmărirea cu informatori, cu oamenii din jur, cu tot felul de indivizi care veneau, chipurile, ca prieteni până când a fost mutat cu domiciliul obligatoriu, undeva în Bărăgan, iar pe 13 martie 1960, Securitatea a venit și l-a arestat cu ridicarea tuturor manuscriselor, fiindcă tata scria foarte mult și avea volume în care trata despre filosofia creștină a istoriei. Și Securitatea a ridicat tot până la ultima filă. L-a arestat și l-a dus la anchetă la Uranus, pe motiv că este dușman al poporului.

Comunismul și vânătoarea de suflete de crin. Începutul „carierei” de pușcăriaș

Și acum intervine și povestea vieții mele. Știți că poporul român are un proverb în care are dreptate: „Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. Așa că și eu aveam același filon naționalist, de dragoste de țară, mai ales de provincia din care proveneam și de dragoste de credință. Acum e adevărat că nu aveam așa o mare credință, conștientă, ci era și un fel de frondă împotriva ateismului comunist. Dar la școala unde eram, în timpul orelor când se preda biografia lui Stalin, la orele de română sau de geografia URSS-ului – că totul era cu URSS-ul – eu aveam un carnețel în care îmi scriam părerile despre orele la care eram obligată să asist. O prietenă, basarabeancă și ea, secretara UTM-ului, mi-a furat carnețelul și l-a dus la directoare. Directoarea, care era o femeie foarte cumsecade, a fost obligată să cheme pe cineva de la Minister, au cercetat corpul delict și m-au chemat ca să mă judece și m-au întrebat dacă recunosc că Stalin e un geniu. Sigur că am fost pusă într-o situație foarte ciudată pentru că eu știam că nu trebuie să mint. În același timp dacă spuneam adevărul, știam că îmi semnez sentința. Încercam eu să fiu cât mai diplomată și mi-a venit să răspund: „Nu l-am cunoscut personal”. Consecința a fost eliminarea mea pentru totdeauna din toate școlile pentru toată viața.

Luptă din răsputeri pentru facultatea de medicină. „Cum ne-ai scăpat nouă atunci!”

Aveam 17 ani, eram în clasa a X-a și știam că pentru mine acest comunism s-ar putea să fie veșnic, adică nu mai aveam nicio posibilitate să fac Medicina care era visul vieții mele. După părerea mea, eu nu mai aveam de ce să mai trăiesc și îmi căutam posibilitățile să ajung la partizani, să aflu vreo legătură cu munții, tot felul de lucruri prin care să lupt împotriva acestui sistem. Din fericire pentru viața mea, nu mi-a reușit. Mă supărasem cu Dumnezeu pentru că consideram că mi-a făcut o nedreptate și că nu era firesc ca să mă împiedice să devin medic atunci când eu voiam să fac apostolat în Medicină. Și eram supărată. Și atunci m-am angajat magazioneră la o tipografie și după un an și jumătate, a intervenit minunea. Un prieten din provincia unde făcusem 8 clase, i-a spus tatei să declare pierdut certificatul de 8 clase și să ceară un duplicat din provincie, lucru pe care l-a și făcut. Am primit duplicatul – eram în câmpul muncii – și am dat la fără frecvență, din nou clasele a IX-a, a X-a și a XI-a. Pe atunci nu existau posibilități de a verifica, computere, toată tehnologia de azi, așa că am terminat clasa a XI-a și ca să nu fiu văzută și recunoscută în București, m-am dus la Cluj unde am dat admiterea în același an. Și anul acela a fost singurul în care preoții au fost considerați oameni ai muncii, pentru că ei erau socotiți o profesie liberă și nu aveau aceleași locuri în Facultate, erau locuri mult mai puține. Și am intrat la Facultate cu acte normale, iar când m-au arestat, anchetatorul a spus așa cu un scrâșnet: „Cum ne-ai scăpat nouă atunci!”, pentru că în mod firesc directoarea trebuia să anunțe Securitatea, dar ea a anunțat numai Ministerul pentru că oamenii nu erau încă foarte lămuriți.

ARESTATĂ PENTRU POEZIA LUI RADU GYR

Și am terminat Facultatea, m-au repartizat, cum vă spuneam la această comună minunată, pe care de fapt, eu am ales-o și care era o comună de 64 km. numai pe munți și fiecare munte avea doar două, trei case. Casele erau cu teren în jur, cu vite. Duminica veneau în sat, se schimbau la biserică, pe urmă veneau la dispensar și își luau medicamentele, pe urmă se adunau în fața Sfatului Popular și începeau să se strige: „Cutare are de vânzare o vacă”, că așa se făcea pe atunci. Și pe 23 septembrie, a venit un echipaj de la Securitatea din Brașov și m-a arestat. De ce? Pentru că în hârtiile pe care le-au luat de la tata, au găsit un caiet (eu aveam pasiunea asta a scrisului) în care scrisesem printre altele că o prietenă de-a maicii Mina (că și maica Mina a intrat în închisoare cu noi) mi-a vorbit despre poeziile lui Radu Gyr și mi-a promis că o să le aducă să mi le citească, lucru care nu s-a întâmplat. Dar pe vremea aceea, a vorbi de poeziile lui Radu Gyr sau a le citi echivala cu închisoarea. Știți că Radu Gyr pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane a fost condamnat la moarte. Și atunci au avut motiv să mă aresteze: cum că eu aș fi auzit sau în orice caz urma să aud poeziile lui Radu Gyr. De la Poiana Mărului m-au dus la Brașov și de la Brașov m-au dus la Uranus, unde era tortura torturilor și ancheta anchetelor. Aveam 27 de ani când m-au arestat. Între timp au arestat-o și pe verișoara mea, maica Mina, și ca să-i provoace tatălui meu un chin și mai mare, l-au arestat și pe fratele meu care era student la Cluj și care n-avea absolut nicio legătură cu toată această situație. Și așa a început calvarul fiecăruia în parte.

Tortura familiei

Tata a fost extraordinar de torturat, la fel și fratele meu care a fost torturat mai mult pe plan psihic. Ei aveau metodele lor psihologice cu care te puteau tortura și într-adevăr când am fost la proces și l-am văzut pe tata care era scheletic, am fost convinsă că tata nu va ieși din închisoare, la fel și fratele meu. Dar la proces nu existau decât martorii acuzării, că așa erau procesele comuniste, nu aveai niciun drept la apărare, iar avocații nu știau cum să te prezinte: ori că nu prea ai fost în toate mințile, ori că ești bolnav sau ateu. Cu alte cuvinte nu știau cum să facă ca să nu intre și ei în boxă. Deci tata a fost acuzat printre altele că a scris împotriva bolșevismului ateu în Basarabia unde el conducea o revistă teologică. Tata era tot timpul ancorat în realitate și nu a fost niciodată închistat în forme și avea o vorbă pe care o cita din Sf. Simeon Noul Teolog că „cine nu s-a îmbrăcat în Hristos, a pierdut harul Botezului”. Într-adevăr tata avea articole în care scria împotriva bolșevismului ateu pentru că el era preot creștin. Și atunci au fost etichetate – că întotdeauna pentru orice făceai primeai câte o etichetă din aceasta răsunătoare și care avea o corespondență în Codul penal – „activitate împotriva clasei muncitoare”. Securitatea mai introdusese în Codul penal art. 209 pc. 2 lit. A, infracțiunea „discuții”, așa că dacă spuneai cuiva că mărfurile din Occident sunt mai bune ca în România, te închideau sub acuzația că „subminează economia națională” și luai anii de închisoare, în consecință.

În temniță eu am stat cu o evreică care era turnătoare și care se ducea la anchetă și spunea tot ce discutam noi în celulă și circula printre noi o glumă: „Unul se întâlnește cu un prieten și îi spune: «Dar nu te-am mai văzut de multă vreme. Unde ai fost?». «Păi, am fost în închisoare». «Câți ani?» «Trei ani». «Pentru ce?». «Pentru nimic». «Fii serios, pentru nimic se dau 10»”. Iar anchetatorul care era analfabet și se voia să fie și cu simțul umorului, spunea: „Lasă, dragă, că în închisoare cei mai grei ani sunt primii 10 și ultimii 10”.

(Cuvânt susținut de doamna Galina Răduleanu la mănăstirea Paltin, 2017)

Articole &Știri