Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Despre ajutorul îngerului păzitor în viața noastră
CE ESTE SINGURĂTATEA?
Atunci când începeai o pedeapsă care era de la temniță grea la muncă silnică, primul an de închisoare trebuia să-l faci singur în celulă. Numai cei care erau pedepsiți mai ușor, scăpau de lucrul acesta. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai sufăr de singurătate. Chestia asta m-a vindecat. Acolo, am învățat ce înseamnă adevărata singurătate. De fapt, noi nu suntem singuri niciodată. Totdeauna este cu noi măcar îngerul păzitor, dacă nu și alții, dar sunt mulți care ne păzesc. Sunt mulți și care ne prigonesc, nu-i mai puțin adevărat.
La un moment, m-am speriat că voi uita să vorbesc. Nu știu ce m-a întrebat odată o milițiancă și când i-am răspuns, m-am speriat de vocea mea. Nu mi-am recunoscut-o: era răgușită, stranie, vocea unui om care și-a pierdut cumpătul. Ce mai la deal, la vale! Și am zis: „Hai să recit texte pe care le știu pe dinafară, ca cel puțin să nu uit să vorbesc”. Și printre altele, într-o zi, am recitat Rugăciunea lui Eminescu și am ajuns la versul ăla minunat: „Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”. Și am zis: „Asta este!”. Deci, „Sfântă Fecioară, arată-mi cum să ies din valul ce mă bântuie” și Maica Domnului mi-a răspuns.
PRIMA ARĂTARE A MAICII DOMNULUI
Am visat-o de mai multe ori. Ea totdeauna mi-a răspuns mie, în vis. Și mi-a zis: „Adu-ți aminte de ultimul vis pe care l-ai avut cu mine!”. Era un vis care mi-a arătat tocmai că voi face patru ani. Curios este că, pe dubă, cei care conduceau duba, dubașii, m-au văzut că sunt foarte abătută și au zis: „Dar tu ce-ai pățit? Ce condamnare ai?”. Au început să mă descoase ei. Ei aveau plicurile cu toată situația închisă. Deci, ei aflau de la noi ce e cu noi. Știau doar că suntem bandiții poporului și că trebuie să suferim. Și eu am zis: „Am executat zece ani și cred că am mai primit patru”. Și ei s-au uitat așa, unul la altul și au deschis plicul și au văzut, probabil, condamnarea mea de patru ani, dar nu mi-au spus, că dacă îi descoperea cineva că au făcut lucrul acesta, era rău pentru ei. Eu nici nu mi-am dat seama că au deschis plicul. Mi-am dat seama că l-au deschis înainte de a-mi pune întrebarea. Când am zis eu „patru”, s-au uitat unul la altul.
Eu visam tot timpul că sunt într-o împrejurare foarte grea și că am patru puncte care mă despart de salvare. De pildă, eram într-o apă foarte mare și înotam să ajung la mal. Vedeam malul, era aproape, era frumos, înflorit, eu eram în vâltoare și mă simțeam din ce în ce mai obosită și mă trezeam din coșmar, fără să știu dacă am făcut cele patru brasuri pe care mai trebuia să le fac ca să ajung la țărm.
Altădată, eram într-un cimitir. Știam că cimitirul ăla are totuși patru porți prin care poți să ieși. Eu mă învârteam și nu vedeam nicio poartă. Oboseam, cădeam de oboseală și mă întrebam: „Sunt așa de obosită. Oare, o să mai găsesc măcar una din cele patru?”. Mă trezeam din coșmar fără să știu: „Am găsit una din cele patru porți?”. Și tot așa.
Ultimul vis a fost că eram în pustie. Eram în Sahara și eram deznădăjduită că nu mai am putere, nu am forță să ajung la o oază pe care o vedeam. Oaza era foarte frumoasă, cum sunt oazele descrise în povești, dar era de fapt o „fata morgana” pentru că în momentul când aveam impresia că am ajuns, ea era tot departe. Se făcuse noapte și se făcuse frig, deci eu știam din cultura pe care o aveam, că în Sahara noaptea este foarte frig. De aceea, se și face deșert, se deșertizează. Roca, foarte înfierbântată, e răcită brusc și atunci se sfarmă, se face nisip. Căzusem, mă târam pe genunchi și mai aveam patru târâșuri ca să ajung la oază. Se apropiase, era foarte aproape de mine și nu mai aveam putere să le fac.
Am auzit atunci o bufnitură mare, m-am trezit. Era milițianca care a venit și mi-a spus: „Mâine te eliberezi. Să fii pregătită pentru că trebuie să te scot înainte de a veni funcționărimea. Trebuie să te duc la biroul respectiv, deci să fii pregătită”. Ce pregătită? Că eu nu eram pregătită așa cum se pregătea toată lumea cealaltă. Se trecea printr-o cameră mai specială unde se dădea un ac, o ață să-ți mai cârpești zdrențele personale. După zece ani de zile, vă puteți da seama cam cum arătau hainele mele particulare. Nu că le purtasem, doar că stătuseră prin magazii umede, mucede și așa mai departe.
ARĂTAREA ÎNGERULUI PĂZITOR
Eu am adormit din nou. Am zis că până la cinci dimineața când vine ea, mai este vreme și visul a continuat. Ajunsesem în oază. În oază era o biserică, dar o biserică ciudată. Era de acuma noapte, dar era luna aia lucioasă, fosforescentă din deșert. Am început să pipăi pereții bisericii de jur-împrejur, să găsesc o ușă. Am găsit ușa. Când am intrat, m-am prăbușit. Biserica era, de fapt, o fântână foarte adâncă, o prăpastie. Dar, căzând eu așa în jos, am văzut că vin spre lumină, nu spre întuneric. Am zis: „Cad în apă, mă înec, foarte bine! Am scăpat de chin. Am zis: «Mulțumesc, Doamne, că mă iei acasă». Nu m-am speriat”. Când am ajuns jos, de fapt, era lumină. Într-adevăr, pe tot fundul fântânii era o lumină dulce, frumoasă de tot. Fântâna avea apă doar până la gleznele mele. Deci, nu m-am înecat, n-aveam în ce. Era limpede, clară și doar de un lat de palmă, era un fel de altar. Deci, numai atât de înalt, ieșea din apă. Persoana care era pe acest altar nu era în apă, dar catafalcul ei, era în apă. Era o tânără extraordinar de frumoasă, foarte frumoasă: blondă cu ochii albaștri, îmbrăcată într-o haină albastră care era strălucitoare, cam cum arată staniolul albastru și dormea. Și eu ziceam: „Oare doarme sau e moartă?”. Când mi-am pus întrebarea asta, ea a deschis ochii mari și a spus: „Cum, dar nu mă cunoști?”. Și am spus: „Nu te-am văzut niciodată în viața mea”. Zice: „Eh, te-ai rugat de atâtea ori la mine și nu mă cunoști? Eu sunt Miriam”. Am rămas așa, vă puteți da seama, uluită, încremenită și a spus: „Ai căzut aicea pe urmele destinului tău. Nu ți-a fost ușoară crucea. Dar să fii liniștită, ai să scapi din împrejurarea asta, dar după ce ai să scapi…” și s-a îngrozit așa și a închis din nou, ochii. Și eu am spus: „Nu, nu muri, nu adormi! Spune-mi cum să ies de aici, din împrejurarea asta, că mi-ai spus că am să ies, dar cum? Dintr-o fântână, cum să ieși, așa?”. Și a zis: „Adu-ți aminte, ce ai văzut când ai căzut”. Când am căzut în fântână, mi-am ridicat puțin ochii în sus și am văzut că peste fântână, era aplecată o siluetă albă formată din, cum sunt norii de vară, albi, ușori, spumoși și avea aripi și am zis: „O fi un înger”. A spus: „Caută la el! El are grijă de tine”.
Eu nu am făcut niciun apel. În momentul în care am ridicat ochii către el, am fost sus. Cum m-a scos, habar n-am. Deci, atunci când am zis că presupun că mai am patru ani, era pentru că îmi apăreau patru uși, patru brasuri, patru târâturi, tot patru, patru, patru… M-am gândit că altceva nu poate să fie decât așa ceva. Acuma când, recitând această poezie și Maica Domnului, spunându-mi de data asta: „Adu-ți aminte cum ai visat atunci”, am zis că, probabil, Maica Domnului, asta voia să-mi spună: să fac apel la îngerul păzitor. Și atunci am făcut o rugăciune la îngerul păzitor și am făcut o înțelegere cu el. Nu mai spun asta, că durează extraordinar de mult. Asta m-a salvat: relația cu îngerul păzitor[1].
[1] Transcris după un dialog cu maicile de la mănăstirea Paltin, 2009.
