10 ani de la aflarea moaștelor Sf. Pahomie de la Pocrov

În anul 2007 cu mare solemnitate la Gledin s-a proclamat sfințenia pustnicului Pahomie de la Pocrov, un pustnic care a purtat toiagul de pastor al Mănăstirii Neamțu dar a și șezut pe tron de episcop la Roman.
Însă mai înainte de toate a purtat dor de liniște și cer, un dor încercat de căutări, proiecte dar mai ales de pribegie.
Astăzi, 9 septembrie, se împlinesc 10 ani de când urmașii lui Pahomie la Pocrov au înțeles că o dragoste nu moare peste timp, că acolo unde ți-ai lăsat inima ea nu mai pleacă niciodată.

Ascunse în pământ moaștele Sfântului au așteptat cuminți doar să ne încredințeze de cât de mult iubește locul acesta. Nu a încercat să dovedească nimic mai mult, chiar dacă unii s-au aplecat cu îndoială iar alții au așteptat o explozie de minuni.
Tăcut, de sus, străbătând timpul, Sfântul Pahomie rămâne un pelerin, acum doar spre inimile îndurerate, sau spre cele care caută nădejde.

(Protos. Ambrozie Ghinescu)

Revista ATITUDINI a dedicat un număr marelui sfânt român, pustnic, isihast dar și ierarh.

Redăm un fragment din portretul său, realizat de maicile de la mănăstirea Paltin, în colaborare cu Pr. Ambrozie, starețul Schitului Pocrov:

VREDNIC URMĂTOR AL LUI HRISTOS. ÎNCEPUTURILE VIEȚII MONAHALE LA MĂNĂSTIREA NEAMȚ

Fiul transilvănenilor „popa Iftimie și Ana Pencu” din satul Gledin, comuna Monor, județul Bistrița Năsăud, s-a născut în anul 1674, primind la botez numele, Petru. Crescut în frica de Dumnezeu, tânărul Petru a ajuns să fie cu adevărat „iubitoriu de Hristos” și câștigând „fierbinte și înfocată dragoste către Dumnezeu” și „voind după Evanghelie a viețui” – așa cum este consemnat în pomelnicul schitului Pocrov – „a lăsat casă, părinți, frați, rude și celelalte” și, trecând munții în anul 1694 din cauza asupririi habsburgice, a ajuns pe meleagurile nemțene, poposind mai întâi la mănăstirea Durău. La sfatul rudeniilor sale, ieromonahii Dosoftei, Sofronie, Mardarie, Iosif și Lazăr, fratele Petru va pleca să viețuiască în chinoviile Neamțului, „supunându-se poruncilor igumenului și ale fraților și nevoindu-se întru toate”.

Însetat de hrana duhovnicească pe care o va regăsi din belșug în cărțile bibliotecii mănăstirii nemțene, tânărul novice se va strădui din răsputeri să se deprindă cu smerenia și ascultarea monahală, învrednicindu-se la vârsta de 23 de ani de îngerescul chip monahal, primind numele de Pahomie. La scurtă vreme după tunderea sa în monahism, liniștea părinților de la mănăstirea Neamț va fi tulburată de confruntările dintre turci și creștini, iscate la cumpăna dintre cele două veacuri, al XVII-lea și al XVIII-lea, în acele „cumplite vremi, despre care cei ce citesc istoriile, știu”[1]. În anul 1697, leșii vor pune stăpânire pe cetatea Neamțului, iar soborul lavrei nemțene va pleca în bejenie cu icoana făcătoare de minuni a Preacuratei și cu alte odoare, așezându-se la Strâmba, un schit al Mănăstirii Neamț, din părțile Tutovei. Monahul Pahomie va fi rânduit în ascultarea de paracliser. Când vâltoarea războiului se va stinge și „s-au făcut pace între turci și între nemți și leși, și au dat turcii cetatea Cameniței iarăși înapoi leșilor, când umbla valeatul 7208 (1700)”, cum scrie însuși Cuviosul Pahomie într-o însemnare, „soborul s-a întors la Mănăstirea Neamțu”.

STAREȚ LA 30 DE ANI

Tânărul monah își va continua slujirea de paracliser până când va fi socotit vrednic să fie hirotonit. Și, pentru că era „iscusit în iconomii”, râvnitor și cu adâncă evlavie, soborul l-a rânduit „clisiarh mare, toate ale bisericii încredințându-i-se”. Se va îngriji cu toată sârguința de nevoile bisericii în ciuda greutăților pe care le va întâmpina, „din treaptă în treaptă ridicându-se, din putere în putere nevoindu-se, sporind întru faptele bune, dupre psalmistul, chip și pildă făcându-se tuturor”.

Iar când părintele egumen Ioan, la anul 1702, a fost chemat către Domnul, Ieromonahul Pahomie, care nu avea nici 30 de ani, „fără de voie, au fost silit de sobor a primi ocârmuirea a toatei monastiri, căci igumen l-au pus”. Va purta jugul egumeniei obștii care, pe atunci număra 600 de viețuitori, cu aceeași râvnă și lepădare de sine cu care a pășit pe calea vieții monahale, călăuzindu-se în toate după povățuirile Sfinților Părinți.

UCENIC AL SF. DIMITRIE AL ROSTOVULUI, LA KIEV. ISIHIA MAI PRESUS DE EGUMENIE

Anul 1704 va fi unul de cotitură pentru cursul vieții nevoitorului ostaș al Duhului. Auzind de lucrarea cea ziditoare de suflete a Sfântului Dimitrie al Rostovului, cuviosul Pahomie, cel „înfocat cu dragostea dumnezeiască, mai mult învăpăindu-se cu dorul cel dumnezeiesc”, a părăsit egumenia și, lăsând toate, s-a dus să-l întâlnească pe acest sfânt „învățător de schivnicie” și mare cărturar, „al doilea Gură de Aur” care „lumina Rusia mică în acea vreme”. Ajuns la Kiev, Cuviosul Pahomie a petrecut mai multe zile în preajma Sfântului Dimitrie, pe care-l socotea părintele său sufletesc, bucurându-se de binecuvântarea lui și de mult folos duhovnicesc, după cum însuși mărturisește: „Am fost multe zile cu sfinția sa la masă, ascultându-i învățătura sfântă”. Și pe cartea primită în dar de la Sfântul Dimitrie al Rostovului, Rostul de aur, monahul moldovean a însemnat: „Și m-au întrebat: «Ce dorește inima ta?». Și i-am spus că dorește să petreacă viață cu tăcere în pustie. Și m-au blagoslovit din toată inima și mi-au zis: Domnul să fie cu tine. Să împlă dorul tău”….

Mai multe aflați în Revista Atitudini Nr. 80

[1] Ep. Melchisedec Ștefănescu, Cronica Romanului, București, 1814, p. 323. Toate citatele biografice sunt preluate din aceeași sursă.

Mai jos vă prezentăm câteva imagini de la deshumarea Sf. Pahomie:

Articole &Știri